Nu ne-am mai folosit de functia “snooze” al telefonului ce ne-a dat trezirea la 6 dimineata si am coborat la indestulatorul mic-dejun pregatit de gazdele noastre de la Erratic Rock Hostel. Sunt bine organizati, reusind sa ajute cat mai mult posibil pe cei ce se pornesc sa faca traseul renumit. De exemplu, in fiecare zi in micul pub lipit hostelului, la ora 3 tin o prezentare cu ceea ce inseamna cele mai cunoscute drumetii, insotita de sfaturi utile.

Am ales sa facem traseul “W” numit asa datorita formei lui, care nu seamana cu alta litera, gen “Ț”. Ne-am inchiriat cu o zi inainte cele necesare (cort, un sac de dormit, saltele de neopren, bete de trekking si unelte pentru gatit) si am cumparat provizii pentru 5 zile (cateva conserve, paste, lapte praf, fructe uscate, oua pe care le-am fiert, clatite, dulciuri, batoane energizante si paine).

Pe la 7 autobuzul ne-a luat cu totul si ne-a dus timp de 2h pe un drum de genul celui intre Soimaresti si Savesti, adica de piatra si pamant, pana la intrarea in parcul national, punct insotit pe harta de textul “Laguna Amarga”. Ne-am frecat pe ochi de somn si de ce vedeam, am golit portofelul de 60 dolari pentru a primi 2 hartiute mici pe post de bilet, ce nu ne-ai fost niciodate controlate. De aici ne-am continuat drumul cu un alt autobuz, pentru ca roata din fata dreapta si-a dat rasuflarea, pana la micul catamaran de pe lacul Pehoe, ce ne-a transferat pe partea opusa. Fiindca peisajul era total opus banalului, mi-am gasit un loc printre ceilalti ochi mariti de pe punte, din care mai bine de 80% fiind atasati turistilor din Israel. Am invatat sa zic “ani lo medaber evreit”…clar ca nu se scrie asa pentru ca in original se foloseste alt alfabet si inseamna “eu nu vorbesc ebraica”.

Catamaranul ne-a dus la Refugio Paine Grande, loc numai bun de instalat cortul in camping. Am facut cunostinta cu micul cort, iar in cateva minute a fost deslusit si instalat. Diana a pregatit ceva de mancare si pe la ora 14:00 am dat drumul la picioare sa ne duca cat pot ele mai bine pana la ghetarul Grey. A fost o plimbare placuta, pe un traseu ce trece pe langa lacul Grey, prin zone batute de vant, prin paduri si peste multe sipote si paraiase, care iti usureaza foarte mult alimentarea cu apa. Din acest motiv am folosit doar un recipient de 750 ml pe care il umpleam din cand in cand cu apa foarte, foarte buna, neatinsa de poluare. 11 km mai tarziu am ajuns la destinatia noastra, un “mirador” catre ghetar, moment ce a coincis si cu poza noastra de la ora 5

Am facut acelasi drum inapoi, insa de data asta cu alt peisaj in fata si dupa 3,5h am revenit la cortul nostru si ne-am folosit de dusurile calde din camping si de bucataria ferita de vant, unde ne-am incalzit legumele preparate cu o zi inainte. Pe la 22:30 ne-am pus in sacii de dormit si pentru inca 20 minute am avut suficienta lumina naturala pentru a citi cateva pagini din “Negociatorul”. Cele 9h de somn ne-au fost prielnice si s-au terminat cu o trezire in plin soare, ce statea cocotat pe un cer aproape neatins de nori si lumina varfurile din jur si lacul de langa, intr-un fel ce te facea sa inspiri adanc si zambind aerul ce calatorea impins de vantul molcom. Amandoi traiam cu satisfactie momentele din acea dimineata

Diana a pregatit un mic-dejun gustos, eu am strans cortul odata cu restul lucrurilor si din nou am dat drumul la picioare, de data asta mai solicitate de rucsacii plini. Nici dupa 15 minute ne-am oprit la primul parau si am baut impreuna aproape un litru de apa…nu ne gasisem ritmul inca. A mai durat inca un alt sfert de ora pana am intrat in ritm si dupa alte 2 ore am ajuns la Campamento Italiano, un loc de camping gratuit in padure, dar cu un post al celor de la Guarda Fauna. Au fost binevoitori cu noi si ne-am putut lasa rucsacii grei la ei si ne-am dus spre nord pentru 1,5h pana la un “mirador” de unde se putea vedea ghetarul francez si sa auzi zgomotul bucatilor de gheata ce se desprindeau si cadeau cativa zeci de metri. Am revenit la camping, am luat rucsacii pe care i-am mutat inca cativa km mai la est pana la Refugio Los Cuernos si din nou am trecut prin procesul de instalare cort, mancat cina calda, dus si somn de 9h

Si acest refugiu se bucura de un superb peisaj: lacul Nordenskjold de o culoare rara la sud, in departare insa suficient de aproape incat sa-l auzi, ghetarul Francez spre vest, o cascada de cativa zeci de metri la nord-vest si un alt varf de munte la est.

Dimineata, adica startul zilei numarul 3, ne-am pregatit moral pentru cea mai lunga tura cu rucsacii in spate si aceasta pregatire morala a inclus si o golire pronuntata al rucsacului de mancare, prin proces de hranire. Spatele meu s-a inveselit la diferenta de kg creata si timp de 6,5h am strabatut cararea care ducea spre est la Refugio Chileno. A fost ziua cea mai putin spectaculoasa si seara a fost cea mai friguroasa si vantoasa dintre toate. Dupa ce am ridicat cortul, ne-am mutat in refugiu, mai exact langa soba ei si am stat la povesti cu 2 chilieni si cu Adrian, un american de varsta mea, nascut in Focsani si care a plecat cu familia in SUA, in 1990. Urmeaza sa ne vedem cu el la o cina romaneasca pregatita de noi in Buenos Aires :). Ni se pare foarte amuzant accentul lui.

In zorii zilei nr. 4 a plouat pentru 2 ore, dar ne-am recuperat zambetul cand am vazut imediat ca s-a inseninat si ne-am plimbat cu rucsacii mai usori, spre ultimul camping din program, Campamento Torres. De aici, in aceeasi dupa-amiaza, am facut ultimii km spre renumitii Torres del Paine. Vremea excelenta ne-a oferit o priveleste frumoasa si eu am decis sa revin in urmatoarea dimineata pentru fi martor la rasaritul de soare, al carui rosu ar trebui sa puna in alta lumina cele trei turnuri. Asa am si facut, insa din cauza norilor ce ascundeau complet turnurile, momentul rosu nu a avut loc, ci 20 minute mai tarziu am prins momentul portocaliu

Intors la camping, am trezit-o pe Diana si am pregatit plecarea spre iesirea din parc, catre Laguna Amarga. La 14:30 am urcat in autobuzul spre Puerto Natales si imediat ce am pasit pe a treia treapta a autobuzului, nasul mi s-a incretit la odorul emanat de drumetii umblati ce se gaseau deja in autobuz. Ajunsi la hostel, am umplut 2 pungi cu haine si le-am dus la spalat…ca doar se apropie Craciunul.

Acum suntem in Tara de Foc, in cel mai sudic oras din lume, Ushuaia, si vom petrece aici Craciunul impreuna cu prieteni de acasa: Misu si Daniela :). Mai departe de Laponia lui Mos Craciun nu puteam fi

Sfaturi pentru cei interesati:

– la ora 3 in fiecare zi in Puerto Natales, in locul de plecare catre trek in Base Camp-ul hostelului Erratic Rock, are loc o prezentare a traseului si persoane cu experienta ofera sugestii/recomandari si raspund la intrebari. Recomandam sa mergeti la aceasta prezentare, e gratis si va ajuta foarte mult sa va planuiti drumetia;

– hostelul Erratic Rock e un loc foarte dragut si primitor de stat inainte si dupa drumetie si foarte prielnic pentru a gasi alti turisti cu care sa faceti traseul ales…de doriti.

– in ceea ce priveste inchiriatul de echipament, cei de la Base Camp au echipament bun, insa un pic mai scump; noi am avut 2 zile la dispozitie inainte sa ne pornim asa ca am avut timp sa studiem un pic oferta din oras si am inchiriat pana la urma dintr-un loc mai ieftin; betele de trekking si izoprene sunt foarte necesare.

– mancarea trebuie cumparata in functie de cate zile aveti de gand sa petreceti in parc; in principal se iau in calcul micul dejun si cina, intrucat in timpul pranzului sunteti pe drum, nu o sa opriti pentru un pranz gatit. Pentru pranz dulciuri, un compot si fructe uscate am avut (sunt cateva magazine ce comercializeaza fructe uscate, desi sunt cam scumpe, sunt foarte potrivite de mancat la pranz, iti dau multa energie). Pentru cei cu punga mai mare, toate cele 3 mese ale zilei pot fi servite la refugii. Un mic dejun e undeva la 10-12 usd, un pranz (lunch box) cam 16 usd si cina 20 usd – toate 3 la oferta 40 usd :))).

– daca optati pentru campat, luati in considerare ca anumite refugii sunt fara plata (de ex. Campamento Italiano, Campamento Torres), iar la altele trebuie platit in jur de 10 usd/pers si beneficiezi de dusuri (iar la Refugiul Paine Grande/Pehoe chiar si de bucatarie).

– apele curgatoare din Patagonia sunt potabile, deci o sa va puteti racori la toate paraiasele, raurile intalnite in timpul drumetiei, nefiind nevoie sa carati apa dupa voi.

– traseele in parc pot fi facute fie din est (incepand de la Hosteria Las Torres), fie din vest (Refugiu Paine Grande/Pehoe) – vedeti poza de mai jos, cu roz e ilustrat traseul facut de condori. Noi am ales ultima varianta din 2 motive: primul ar fi ca in acest fel vezi principala atractie a drumetiei si anume Las Torres la sfarsitul calatoriei. Al doilea (si cel mai important pentru mine) este ca in acest fel aproape jumatate din traseu se poate face fara rucsacii mari in spate (de ex. in prima zi am pus cortul la Refugiu Paine Grande/Pehoe si am facut prima latura a W-ului fara rucsacii mari pe care i-am lasat in cort), iar partea mai dificila se gaseste in ultimele zile ale drumetiei cand deja jumatate din mancare s-a consumat si implicit si greutatea rucsacului s-a diminuat.

Mai aveam 10m si ma grabeam sa ajung la margine dar am intampinat un fum inecacios care mi-a uscat instantaneu gatul si cautam cumva sa-mi umezesc laringele prin niste tuse puternice. Materia dintre urechi mi-a actionat imediat si mi-a dat comanda sa ma aplec si sa ma intorc cativa metri pentru a-mi curata plamanii cu aer proaspat ce era batut de cel mai puternic vand de care am avut vreodata parte. Am inspirat de cateva ori adanc, foarte adanc, si am pastrat ultima rasuflare pentru a incerca din nou. Ma apropiam metru cu metru, distingeam mai multe prin fum, dar mi s-a facut frica, era prea abrupt, prea multa gheata desi aveam coltarii in picioare si ne-a ramas doar sa ne bucuram de experienta traita si de privelistele incredibile de la marginea Patagoniei si sa ne resemnam cu gandul ca nu vom vedea lava din craterul vulcanului Villarica.

Din cauza vantului foarte puternic nu am putut sta mai mult de 10 minute langa craterul fumegand si am pornit prin zapada intarita spre baza. Toti eram bine echipati si fiecare dintre noi avea si ceva mai putin obinuit…un plastic. Dupa o coborare pe coltari de jumate de ora, ne-am acoperit mijlocul cu o panza dura, ne-am asezat cu fundul pe plastic si la vale cu noi :). Am aluneat pe plastic si cu frana pe piolet in cateva reprize de suuuute de metri. A fost cea mai distractiva coborare pe un munte vreodata. Desi initial ne uitam cu invidie la cei 5 insi ce s-au de schiuri, ne-am bucurat mai mult de vitezele noastre si salturile prin zapada groasa.

Am fost mandru de stamina Dianei si de ritmul avut in urcarea vulcanului prin zapada, cu plastici si coltari in picoare, piolet si rucsac in spinare. A fost o zi excelenta si cu prieteni noi.

Cu o zi inainte am facut un tur prin care am cunoscut mai bine comunitatea Mapuche, cei care se gaseau pe aceste pamanturi atunci cand au ajuns conchistadorii. Asa am vizitat o familie care pe langa casa moderna si-au pastrat cele doua casute de lemn traditonale, una pentru dormit si una pentru gatit. Ambele au inautru, aproape de intrare, focul ce le incalzeste camera sau mancarea. Am fost invitati, dupa ce ne-au imbracat in haine traditionale si jucat jocul lor traditional, sa luam pranzul impreuna cu ei.

Pentru cei din comunitatea Mapuche, cea mai gustoasa si apreciata carne este carnea de cal si atuci cand am vazut bucata mare de muchi ce se rumenea pe un tarus infipt langa foc, ne-am lasat mandibulele relaxate si cu o usoara balbaiala am intrebat daca este de cal sau nu. Ei bine, raspunsul ne-a linistit si pana acum a fost cea mai buna carne de vita pe care am mancat-o vreodata, ce a fost insotita de legume cu gust, din propria lor gradina.

Am plecat de aici incantati de experienta culinara si culturala si am pornit catre Ojos de Caburga, un loc mai aparte unde se afla capatul galeriilor subterane prin care ajunge apa din lacul Caburga, aflat la cativa zeci de km distanta. In aceste locuri, apa are o culoare neobisnuita pentru ochii mei, un albastru hipnotic care te face sa stai langa ea.

La finalul turului ne-am pus constumele de baie si am lasat ca ploaie rece sa ne racoreasca putin in timp ce sedeam relaxati in apa fierbiente din piscina. Cand ai vreun vulcan in zona, sunt sanse mari sa gasesti si un loc cu ape termale.

Din Pucon am luat autobuzul pentru San Martin de los Andes, Argentina cu obiectivul de a face turul celor 7 lacuri de acolo. Ajunsi in autogara din localitatea cu pricina, am aflat ca drumul catre aceste lacuri este blocat din cauza unor lucrari unde dinamita era la loc de cinste. Ne-am zis ca nu are rost sa asteptam 3 zile pana la redeschiderea lui si ne-am propus sa plecam mai departe si am jonglat cu doua idei pentru urmatoarea destinatie: Bariloche (4h cu autobuzul) sau Puerto Madryn (la 18h cu busul tocmai in estul Argentinei). Ne uitasem pe calendar si ne-am dat seama ca in mod normal am ajunge in Puerto Madryn imediat dupa craciun, iar sezonul prielnic pentru a vedea balenele albastre se termina la finalul lui noiembrie. Craciunul ne gandim sa-l petrecem cu prieteni buni de acasa in Ushuaya, cat mai departe de mosul din Laponia, numai sa-i anuntam si pe ei :).

A trebuit sa ne hotaram repede, pentru ca autobuzul catre Puerto Madryn, pleca in 10 minute si pretul ne-a convins sa mergem la Bariloche :).

DA, merita, merita mult sa vezi aceste locuri, am stat numai cu ochii pe geam pentru a vedea un spectacol inedit: lacuri, rauri mari cu acelasi albastru, munti si…cenusa. Cenusa adusa de vant dinspre un vulcan activ din Chile. Tot pamantul este acoperit de un strat gros si albicios de cenusa fina, care la bataia vantului se ridica mult si soarele devine atat de palid ca te poti uita direct la el. Te uiti la muntii impaduriti cum varfurile le sunt albicioase si cum vantul puternic te lasa cu impresia ca la randul lor fumega.

Mergi prin orase mici si vezi movile intregi de cenusa data la o parte de pe drum sau din curtile oamenilor. Cei din Bariloche sunt mai putini afectati, insa si aici daca vantul bate dinspre nord vest vezi cum hainele isi schimba culoarea si cum iti intra praf fin in ochi.

In Bariloche am ajuns seara tarziu, asa ca ne-am rezervat din San Martin o camera intr-un hostel. Nu prea ne-a placut acolo si a doua zi de dimineata am cautat alt loc sa stam si am gasit pe internet o oferta buna: un apartament intr-o vila la cam 4 km de centru. A fost o decizie proasta ce ne-a creat alte nemultumiri, datorate acestei mutari.

Am cautat alt loc pentru urmatoarele zile si ne-am adus aminte de o recomandare facuta de australianca din pampas (cea care a pescuit tiparul electric) si am ajuns in cel mai tare hostel in care am stat vreodata. Este de fapt un penthouse la ultimul etaj al unui bloc de 10 etaje, cu o priveliste incredibila spre lac si munti, cu o bucatarie bine echipata, cu personal foarte prietenos si cu activitati interesante. Aproape saptamanal are loc un mic eveniment organizat de catre cei de la hostel: degustari de vinuri, petrecere cu muzica live sau cina internationala.

In ultima seara pentru noi la hostelul 1004 Penthouse, personalul a organizat cina internationala urmata de petrecere, unde fiecare dintre cei gazduiti a gatit cate ceva. Am gasit aici un ceaun de fonta asa ca am facut o mamaliga cu braza si smantana, iar la cuptor am pus niste legume cu piept de pui nitel marinat si usturrroiii. Cu drag ne laudam ca am dat lovitura cu cele preparate, iar o americanca ne-a incantat cu negresele ei servite la desert…bune, bune, bune!

Acum ne-am pornit din nou spre Chile cu destinatia in oraselul Puerto Varas si de acolo mai departe spre insula Chiloe, unde balenele isi au sezonul in primavara noastra…ne vom multumi cu pinguini :).

Azi ne-a anuntat prietena noastra J ca ne-au mai ramas 100 de zile de calatorit prin acest continent si marcam aceasta zi intr-un loc foarte pitoresc numit Pucon, undeva in zona lacurilor din Chile.

Am inceput in forta prima zi din cele 100 ramase, cu o mica lupta cu apele repezi ale unui rau, coborand pe el cu o barca de rafting, ca doar suntem in zona preferata de chilieni pentru practicarea acestui sport. Mai sunt si altele, insa mai mult accesibile cu caiacul. Am facut o echipa buna cu un cuplu englez, ce au un plan de calatorie ce se intinde pe un an, si am facut fata cu brio la cazatoarele de gradul 3 sau 4. Au fost doua momente cand faceam in barca precum un bostan in portbagaj si din fericire nu am parasit gonflabila pentru a testa capacitatile neoprenului de pe mine.

La prima vedere ne place mult in Pucon si credem ca vom mai sta cateva zile pe aici, pentru ca ar fi lucruri de facut pe aici: ape termale, un vulcan, cunoasterea comunitatii mapuche.

Ieri am primit in sfarsit noul Kindle si imediat ne-am cumparat bilete pentru a porni catre sud si pentru a lasa in urma Santiago si Valparaiso, unde am petrecut mai bine de 10 zile intr-un mod placut.

Am stat intr-un hostel foarte simpatic in Valparaiso, unde ne-am imprietenit cu alti calatori europeni si 3 seri la rand am cinat impreuna, cu mancaruri cat mai romanesti posibil: tochitura cu mamaliguta, legume la cuptor, salata de rosii, crema de capsuni, vita la gratar, etc. Ne-a facut placere sa gatim si sa lungim cina cu povesti si vin chilian.

Valparaiso este un loc aparte asa ca am decis sa petrecem 6 zile aici si ne-am alocat mai mult timp pentru a lucra, in cazul meu, si pentru a cauta cazare si lucruri de facut in Brazilia, in cazul Dianei. Se anunta un sejur cu un buget mai ridicat acolo, pentru ca atunci cand am cumparat biletele de avion nu ne-am gandit ca intoarcerea din Rio de Janeiro ar coincide cu carnavalul, perioada in care preturile pentru cazare cunosc pe grafic niste cresteri semnificative. Acum ne-am facut o idee si in urmatoarele zile vom actiona cu cardul pentru a rezolva anumite lucruri pentru calatoria din Brazilia.

Ne-au ajutat mult in ultimele zile intalnirele cu brazilienii pentru ca ne-au oferit mai multe ponturi despre anumite locuri din tara lor. Cu unul dintre ei si cu un chinez am plecat din Santiago pentru a face o excursie montana de o zi, asa ca am luat metroul pentru 20 min, un autobuz pentru 1h30 si un taxi pentru ultima ora, pentru a urca spre glaciarul San Francisco, unde Halu, brazilianul din poveste, s-a bucurat pentru prima oara de zapada. I-am oferit cu drag consultanta in cum se fac bulgarii de zapada si cum sa se dea cu punga de plastic la vale :).

Am simtit spiritul chinez in a face lucrurile repede, era primul la urcat, nu-l preocupa prea mult calatoria pana la ghetar, ci sa ajunga cat mai repede acolo. Deseori il vedeam nerabdator si cum se framanta in pauzele noastre de admirat peisajul sau de a sta cu picioarele goale in laguna rece.

In ultima vreme alegem cu grija muzeele pe care sa le vizitam si cel mai interesant ni s-a parut Museo de la Memoria din Santiago, in care ti se prezinta perioada in care Chile a fost condusa de Pinochet si Junta lui militara, de la atacarea palatului prezidential si moartea lui Salvador Allende (1973) si pana la referendumul din 1988, ce a pus capat, in mod pasnic, la dictatura militara. Sunt impresionante marturiile video si e aproape imposibil sa ramai nemarcat de umilintele traite de majoritatea populatiei chiliene: abuzuri ale carabinierilor, asasinari, razii de proportii uriase in cartierele mai sarace prin care erau luati pe sus cu miile toti barbatii de peste 14 ani, mai putini cei batrani, torturi inimaginabile si alte acte complet inumane. Ma gandesc ca ar fi trebuit sa spuna cate ceva si despre motivele pentru care existau foarte multi chilieni care il sustineau pe Pinochet, fiind votat la plebiscitul din 1988 de peste 45% din populatie.

Dintre toate muzeele vizitate pana acum, Museo de la Memoria ni s-a parut cel mai interesant pentru ca pleci de acolo puternic impresionat de cele vazute si auzite.

Cum noua ne cam place sa dansam, nu am ratat ocazia de a merge la petrecerile organizate in timpul festivalului de tango de la Santiago, unde am avut din nou placerea sa vedem o demonstratie al cuplului Javier Rodriguez si Andrea Misse.

Era sa uit de scurta noastra vizita in Vina del Mar, un oras invecinat cu Valparaiso, care poate fi ignorat daca nu este soare pentru a merge la plaja…atat de aproape si atat de diferit si de insipid.

Asa arata planul nostru, un zig-zag urias intre Chile si Argentina pana in Ushuaia, asa zis-ul capat al lumii. A inceput in San Pedro de Atacama, a continuat cu Salta si Mendoza in Argentina si Santiago in Chile.

Ultimele doua orase chiar merita vizitate, fiind unele dintre cele mai frumoase si active din randul celor pe care le-am vizitat.

Mai toata lumea a auzit de vestitele podgorii din regiunea Mendoza si am dorit sa vedem cateva dintre acestea, asa ca am luat un autobuz pana in Maipu, localitate vecina cu Mendoza, de unde am inchiriat biciclete de la Orange Bike si, pe sub soarele arzator, ne-am inceput procesul de pedalare si vizitare de podgorii si mici fabrici de dulciuri, lichior si ulei de masline.

Am ales sa mergem cu bicicletele pentru ca aici iti este permis sa combini mersul pe doua roti cu degustatul de vin, dobandind dupa cateva vizite capacitatea de a merge serpuind fara a face cunostinta cu asfaltul fierbinte.

Multe dintre podgoriile de aici au fost infiintate de catre cunoscatori din Italia, precum Francesco Rutini sau familia di Tomasso, care au adus faima Mendozei prin vinurile lor. La conacurile acestor familii am vazut cateva care, ce erau folosite pana acum 60-70 de ani si dupa vederea dimensiunilor rotilor, ne-am zis ca trebuie sa fi fost trase de niste cai foarte mari si puternici…o roata fiind la fel de inalta cat mine.

Am intercalat podgoriile cu vizite la fabricile de lichior si ciocolata, iar la una dintre ele ne-au servit si cu cateva tipuri de uleiuri de masline pe care le fac, toate bune. Cand sa vizitam si cea mai vestita podgorie dintre toate, si anume Trapiche, am dat peste niste porti mari, frumoase si inchise…pacat.

Ca si in Salta, am fost la doua lectii de tango si in seara de sambata am fost la prima noastra milonga de pe acest continent. Aici, media de varsta al participantilor este aproape dubla fata de cea din Romania, asa ca ne simteam minoritari impreuna cu ceilalti 6 dansatori mai tineri.

Cand te plimbi pe strazile din Mendoza, iti este dat sa vezi foarte multe case cu o arhitectura deosebita, si la un moment dat nu am mai rezistat si am inceput sa facem poze. Pana acum nu mi-a fost dat sa vad kilometri de case frumoase sau foarte frumoase.

Dupa 5 zile petrecute in Mendoza, ne-am decis sa pornim din nou spre Chile, de data asta in Santiago, care este mult peste asteptari: foarte european, foarte curat, cladiri frumoase, lume eleganta si metrou

In autogara din Mendoza, in momentul cand incarcam rucsacii in autobuz, am avut bafta sa dam din nou peste romani, de data asta doi frati Bogdan si Mircea, impreuna cu care am impartit povesti la carafa de vin rosu si dulce (intrucat continea si capsuni in compozitie) la una dintre terasele din centru. Veneau dinspre cascada Iguazu, unde vom fi si noi in primele zile din februarie, si vor continua spre sud in Ushuaia, ce-i drept intr-un ritm mai alert.

Cred ca stam destul de bine la intalniri cu conationali, mult mai bine decat Alexandra, pe care am intalnit-o intr-un magazin de suveniruri de la marginea lui Salar Uyuni, care in 8 luni intalnise doar 3 romani, inclusiv noi 2.

In Santiago cel mai interesant lucru pana acum a fost turul orasului facut pe jos condus de un ghid care este platit la sfarsit sub forma de bacsis, in functie de cat de multumit ai fost. Asa ca al nostru ghid s-a straduit sa merite acesti bani si prestatia lui a meritat sa fie recompensata. Daca nu-ti place poti oricand pleca fara a plati nimic si din acest motiv se numeste „Free Tour”, fiind optional bacsisul de la final.

Acum cateva zile, in Argentina, ni s-a stricat Kindle-ul la o presiune ridicata asupra lui si am ramas fara cartile noastre electronice, asa ca am venit pregatiti sa cumparam unul nou, aici in Santiago. Diana a fost destul de inspirata si a cautat pe internet daca altii s-au confruntat cu aceeasi problema, si se pare ca majoritatea au primit unul nou in schimb. Am incarcat skype-ul cu credit si am sunat la Amazon.com si din fericire ne vor livra unul nou la adresa hostelului nostru simpatic (EcoHostel Chile). Pana la sosirea lui ne-am gandit sa petrecem cateva zile in Valparaiso, Vina del Mar si poate sa participam la festivalul de tango din Santiago.

Azi am ajuns in jur de 2 dupa-amiaza in Valparaiso si desi, pentru a ajunge la hostelul la care Diana facuse rezervarea, a trebuit sa urcam pe o straduta abrupta cam 20 min (amintindu-ne de perioada din Cuzco, Peru), am avut o surpriza foarte placuta, intrucat atat atmosfera din hostel, cat si camera sunt foarte dragute…cred ca o sa stam mai mult aici in asteptarea Kindle-ului :).

Ne-am cazat repede si in jumate de ora ne-am indreptat spre un seminar de gatit mancaruri traditionale despre care citisem cate ceva pe internet si la care pofteam sa participam. Dupa ce am cunoscut si ceilalti turisti “bucatari” din grupul nostru: Brenda – USA si Jake si Sarah – Australia si bineinteles profesorul, ghidul si fotograful nostru Boris, am pornit catre locul pregatit pentru seara culinara, pentru a alege impreuna ce anume dorim sa invatam sa preparam in cele 5h de curs. In functie de ce s-a votat, am facut o lista de ingrediente si am mers cu totii la piata si supermarket pentru a-l ajuta pe Boris in caratul sacoselor

Ne-am hotarat sa preparam ceviche (specialitate din peste alb crud cu multa lamaie, am incercat si in Peru asa ceva) si empanadas (specialitati facute dintr-un aluat similar cu cel pentru gogosi, dar fara drojdie si care pot contine diferite umpluturi, noi am pregatit cu branza) ca aperitive, pe care le-am servit cu 2 tipuri de salsa pregatite tot de noi, am avut o salata de rosii si un pahar de vin alb.

Felul principal a fost putin mai neobisnuit, placinta de porumb cu carne de vaca si pui, de data asta servit cu un pahar de vin rosu, si desertul a fost pe baza de chirimoya (un fruct foarte, foarte dulce si bunnnn). In plus Boris ne-a invatat 2 retete pentru bautura lor nationala, pisco sour, pentru a carei origine se duce o mica batalie intre peruani si chilieni, ambii spunand ca este bautura lor nationala.

Va dati seama ca atat ceaiul cat si cappucino-ul oferit dupa toate aceste bauturi cu origini in struguri au fost bine venite, nu de alta dar ne vazusem hostelul si strada doar pentru vreo 20 minunte inainte de curs si vroiam sa fim siguri ca taxiul ne va duce tot acolo.

Toata experienta de gatit s-a petrecut avand in fundal si in timpanele noastre muzica folclorica chiliana, afland astfel cateva detalii despre artisti chilieni, printre care si de Violeta Parra, o importanta cantareata si pictorita pentru chilieni datorita contributiei pe care a adus-o in special muzicii folclorice. Am inteles ca a calatorit mult prin satele din Chile si a cautat oameni in varsta ce cunosteau cantece populare vechi si i-a inregistrat cantand, dupa care a imprimat aceste cantece pentru a le face cunoscute si noilor generatii (am cautat pe net si cred ca este si un film despre viata ei ce a fost nominalizat anul acesta la Oscar in categoria filmelor straine – “Violeta se fue a los cielos”).

A fost o experienta pe care dorim s-o repetam cu siguranta…de ce nu in propria bucatarie, reproducand ce-am invatat aici.

Pe langa multele sfaturi despre gatit, Boris ne-a oferit in timpul drumului catre piata si cateva detalii despre Valparaiso. Orasul-port si-a inghesuit casele pe mai mult de 40 de dealuri, din varful carora poti avea o priveliste frumoasa catre Pacific. Accesul catre culmile acestor dealuri se poate face in unele locuri cu ajutorul unor funiculare, care la un moment dat au erau in jur de 30, insa momentan mai sunt vreo 12 din care doar 4 fiind functionale. Curios este faptul ca desi sistemul de troilebuze a fost introdus cam acum 70 de ani, azi inca mai poti vedea unele dintre troleibuzele originale.

Valparaiso este un oras foarte colorat la propriu si cu activitati foarte diverse, asa ca vom profita cumva de ele urmatoarele zile, deocamdata fiind la capitolul mancaruri traditionale si vinuri bune