Category Archives: Argentina

Ultimele zile in Argentina si prima din Brazilia

Posted on by
3

Da! A venit si acest moment…gata cu umblatul prin Argentina. Avem o colectie intreaga de stampile pe pasaport de la vamile lor, ba cu intrari si iesiri din Chile, ba din Uruguay.

Am decis ca primele din aceste ultimele zile sa le petrecem in Esteros del Ibera, unde am vrut sa facem cunostinta si cu pampasul mlastinos al acestei tari. Dupa ce am revenit in Buenos Aires am luat autobuzul spre Mercedes, unde la 4 dimineata ne astepta un jeep care sa ne duca ultimele 120km pana la Colonia Carlos Pellegrini, oraselul cel mai dornic de turisti. Cat de dornic!? Pai, primesc in fiecare an cam 25.000 si ei numara doar 700. Jeep-ul era o masina americana, o nava amiral pe patru roti in care abia simteai drumul de pamant cu suficiente denivelari. Rasaritul l-am prins chiar peste lacul mult vizitat si cu toti am tresarit cand soferul a folosit mai cu zel frana si in loc sa evitam vreo groapa cum ne asteptam, soferul se straduia sa nu calce aligatorul care s-a gasit sa se incalzeasca pe drumul inca cald de peste noapte. Saracul s-a cam speriat, incercand chiar sa-si ridice labuta stanga sa catere micul zid de piatra ce separa lacul de drum…sigur nu i-a iesit.

Am ajuns la lodge-ul nostru in jur de ora 6, fiind asteptati cu micul dejun pregatit si camerele pregatite pentru un somn bine meritat. Cand ne-am trezit si iesit afara, am fost loviti in plin de aer fierbinte si in unanimitate am decis sa ne folosim de piscina din curte si impreuna cu Marcelo, gazda noatra, am facut planul de bataie: 1 excursie mai spre seara si alte doua a doua zi.

Dupa ce am mancat ceva foarte usor ne-am dus cu ghidul nostru pana la camping-ul municipal (unul dintre cele mai frumoase pe care le-am zarit vreodata) si ne-am imbarcat intr-o barca pentru a ne duce pe lac. Am vazut din nou animale in elementul lor: muuulte pasari, aligatori, capibara, cerbi, caprioare si maimute. Si a doua zi excursiile facute au constat in plimbari in natura pentru a vedea animale.

Pentru a pleca de aici am apelat din nou la un jeep, insa de data asta unul mai pe masura europenilor, adica nu la fel de spatios si absorbitor de socuri. Aveam emotii cu privire la aceasta iesire din Carlos Pellegrini pentru ca in seara precedenta am avut de-a face cu o racoritoare si placuta ploaie de vara, insa care putea crea probleme drumului de pamant. Norocosi fiind, am putut merge pana la Posadas, de unde, in nici in 15 minute, ne-am urcat in autobuzul spre Puerto Iguazu si dupa alte 6 ore ne-am cazat si ne-am dus mai departe pana in Brazilia pentru a cumpara bilete de autobuz spre urmatoare destinatie. Ajunsi in terminalul lor, singura companie cu bilete spre Bonito, era inchisa asa ca am decis sa revenim peste doua zile dimineata pentru a le cumpara…o sa vedeti ca acum iar ne-am schimbat putin planul din cauza autobuzelor.

A doua zi, tehnologia digitala din telefon si-a facut datoria si la 6:30 a pornit alarma programata cu dibacie de catre noi. Am pregatit rucsacii mici cu muuulta apa, cateva fructe, cate ceva de facut sandvisuri, prosoape, costumele de baie si bineinteles camerele. Ne-am servit in graba micul dejun care a intarziat sa apara pe mese, am ocolit marea piscina si ne-am oprit la statia de autobuz pentru a-l prinde pe primul ce se indreapta spre partea argentiniana a cascadei Iguazu.

Acolo unde raurile Parana si Uruguay se unesc, iar granitele Argentinei, Paraguayului si Braziliei se pot vedea aproape cu ochiul liber, se afla Puerto Iguazu, poarta din aval catre Parcul National Iguazu si cascadele sale faimoase, 270 la numar. Am inteles ca pe langa Buenos Aires si Glaciarul Perito Moreno, acest parc este una din cele trei mari atractii ale Argentinei. Parcul national care inconjoara poate cea mai impunatoare cascada din lume are o suprafata de 70 km patrati de padure subtropicala.

Hostelul la care ne-am cazaat in Puerto Iguazu este cel mai mare in care am stat pana acum, cu zeci de camere, o sala imensa cu canapele si mese normale, o piscina de cateva sute de metri patrati si o bucatarie foarte aglomerata seara. E o adevarata industrie acest hostel si recunosc ca a fost destul de bine acolo.

Am ajuns printre primii la intrarea in parc, chiar inainte cu cateva minute de deschiderea caselor de bilete si am facut un plan de bataie, dupa ce ne-am uitat pe harta parcului si la timpii scrisi la diferitele rute. Accesul la aceste trasee se poate face pana in ora 15, exceptand Garganda del Diablo unde accesul e permis pana in ora 16. Nu ne asteptam la o astfel de restrictie.

Dupa o plimbare prin padure de 15 min, am inceput sa auzim vuietul produs de apa in cadere si imediat dupa ce am intrat pe traseul superior am dat peste o priveliste incredibila…oare cum sa nu faci ochii mari cand pe retina ti se proiecteaza zeci si zeci si zeci de cascade de diferite inaltimi, latimi si debite. E ceva ce merita vazut.

Dupa ce au inceput norii sa se rarefieze si sa apara soarele in scenariu, ne-am indreptat spre traseul inferior de unde am luat si o barca spre insula San Martin de unde puteam vedea mai bine a doua cascada ca marime dupa Garganda del Diablo. Pentru cei pasionati de fotografie e foarte interesant subiectul ce intervine in peisaj: curcubeul. Intelegi si motivele aparitiei lui atunci cand simti cum esti racorit de cantitatile mari apa pulverizata in aer…foarte bine primite datorita caldurii.

Aceasta racorire nu ne-a fost suficienta si am luat barca care te plimba prin fata unor cascade si la doua dintre ele, am facut mai bine cunostinta cu ele, intrand sub ele intr-o mica masura, cat sa ramanem teferi, racoriti si foarte zambitori :)

Am lasat capitanul in urma si ne-am continuat drumul pe uscat pana la statia de tren, ce ne-a dus pana la capatul unei punti, ce mergea doar cateva sute de metri peste ape, pana chiar deasupra celei mai mari cascade de la Iguazu: zgomot, apa pulverizata, curcubee, totul alb si multa lume. E o adevarata incantare sa privesti cum acea cantitate uriasa de apa cade intr-o explozie alba si sa simti racoarea ei. Am stat cateva zeci de minute acolo si cand ne-am uitat la ceas deja se facuse 1:30…am luat puntea la pasi rapizi si am prins chiar la timp trenul ce cobora spre iesirea din parc. Insa nu acesta era gandul nostru. Mircea, colegul de facultate cu care m-am trezit nas in nas in El Chalten, Argentina, ne-a dat un pont, iar accesul spre acel pont se facea pana in ora 15.

Ne-am reaprovizionat cu apa, de data asta de la robinet, pentru ca nu am dorit sa dam 10 USD pe 750ml, si am pornit prin padure pe un traseu de 3km, pana cand am ajuns la o alta cascada, mai mica, dar la baza careia puteai sa te racoresti inotand micul bazin format acolo. Cand am ajuns acolo am realizat de ce Mircea spunea sa ne ducem prima oara acolo, pentru ca ai soare inainte de pranz. Oricum, tot ne-a placut sa stam sub cascada :)

A doua zi de dimineata la 7:30 a venit acelasi taximetrist sa ne duca din nou pana in Brazilia, si a fost cel mai bine sa facem asa si ca timp si ca bani. Am oprit la terminal si din pacate am constatat ca nu puteam sa plecam in aceasi seara spre Bonito, din lipsa de locuri…insa pentru a doua zi, tot de dimineata, am gasit un autobuz spre Campo Grande, de unde puteam sa luam un alt autobuz spre Bonito. Acum ne-a ramas sa cautam un loc de cazare si din fericire soferul stia un hostel frumusel la cateva minute de terminal…perfect. Ne-am dus acolo, am lasat rucsacii si ne-am intors la masina pentru a ne continua drumul pana la parcul Iguazu (partea Braziliana). Chiar ne-a ajutat mult acest taximetrist si a meritat din plin sa ii lasam in plus 10 USD.

Desi cele mai multe caderi de apa se afla pe teritoriul Argentinei, panorama lor poate fi admirata mai bine de pe teritoriul brazilian. In partea braziliana, drumetia a durat 3h fata de cele 10h petrecute cu o zi in parcul argentinian. Daca esti in zona si ai de ales intre cele 2 parcuri, noi zicem ca partea argentiniana trebuie aleasa.

Am turnat cam 800 de poze la cascada Iguazu si in continuare sunt incantat sa descopar noi modalitati de a folosi aceasta jucarie primita cadou de la bunii mei prieteni cand am sarbatorit 30 de ani. Multumesc dragii mei, cum mai imortalizam eu minunile naturii fara darul vostru?? 😉

Buenos Aires

Posted on by
1


Daca pana acum Pucon (Chile) si Bariloche (Argentina) duceau o lupta stransa pentru ocuparea locului intai in topul destinatiilor, acum li s-a mai adaugat un rival: Buenos Aires. Exista diferente majore intre ele, de la 14 milioane de locuitori in capitala Argentinei, la doar 20.000 in oraselul chilian, de la privelisti umbrite de multa cenusa in Bariloche, la mirosul de lemn intalnit la tot pasul in Pucon, de la zapada si frig in Pucon, la canicula coplesitoare din Buenos Aires.

Bineinteles ca si activitatile ce pot fi intreprinse in aceste locuri difera intrucat in Pucon si Bariloche poti sa te bucuri mai mult de natura, sa urci un vulcan, sa faci kayaking sau rafting, iar in Buenos Aires te poti bucura de muzee, plimbari in parcuri si multe, multe activitati culturale, evenimente de tango, demonstratii, concerte, piese de teatru.

De altfel, pentru asta trebuie sa vii in Buenos Aires, nu doar pentru a vedea cele mai faimoase locuri, sa vezi un spectacol de tango si sa mananci “asado”, pentru ca pleci neimplinit fara sa stii :).

Noi am ajuns aici ca mari doritori de tango: lectii de tango, petreceri de tango (asa numitele milongi) si pantofi de tango (unealta de baza in aceasta indeletnicire), insa pe parcurs am descoperit si alte activitati pe care am dorit sa le facem.

Primul lucru pe care l-am cumparat odata coborati din autobuzul de Mar de Plata, a fost ghidul de buzunar al orasului (Guia T) si care m-a surprins cat de simplu si inteligent este facut. In el gasesti harta orasului impartita pe 30 de pagini, fiecare avand clasica matrice A-D, 1-4. Cand vrei sa ajungi la o anumita adresa, cauti in index denumirea strazii si afli numarul hartii impreuna cu patratelul in care se gaseste (ex: harta 7 – A3). Fiecare harta e plasata pe pagina din dreapta, iar pe pagina din stanga gasesti aceleasi patratele, insa cu autobuzele ce trec pe acolo. Asadar era foarte usor sa gasesti ruta convenabila tie. Un mare avantaj aici este faptul ca toate autobuzele circula toata noaptea si sunt sigure ;).

Gasesti si metrou aici, insa acesta nu pare a fi fost gandit prea bine, pentru ca magistralele sunt dispuse precum un evantai si ca sa ajungi pe alta linie dureaza cam cat ai face pana la Ploiesti. Aceasta situatie se va schimba destul de curand, cand vor finaliza o noua linie care va taia acest evantai. Oricum, ne-am bucurat de existenta lui, insa din a treia zi de sedere, am aflat de ce cu o zi inainte erau cozi luuuungi la ghiseele de metrou: pentru ca urma sa se scumpeasca metroul cu doar 130%, de la 1.1 pesos la 2.5 pesos…asta da diferenta!

Totodata s-au inregistrat si proteste ale celor de metrou, insa cu totul atipice pentru ceea ce stiam eu ca inseamna greva. Metrourile mergeau in continuare dupa programul normal, doar ca cei ce vindeau biletele la ghisee nu mai existau si intrarea era libera…asa ar trebui sa se intample si la noi…macar cu grevele preventive :).

Fiindca planificasem o sedere de 3 saptamani, am inchiriat un studio simpatic in cartierul Palermo Hollywood, cu strazi umbrite de copaci mari, cu multe baruri, restaurante si gelatierii. Da, gelateriile au fost o mare atractie pentru mine, in special in zilele in care termometrul nu putea sa coboare sub 30 de grade. Exista cateva lanturi de gelaterii, precum Freddo, Volta, Capricini, etc. si din toate, pe cele mai bune le-am gustat la Volta. De fiecare data cumparam cel putin un sfert de kg, numai bine pentru a-ti alege 3 arome: dulce de leche cu nuci sau martipan sau ciocolata cu migdale farmate sau crema de lamaie sau cookies…bune, bune, bune!!!

A doua seara ne-am intalnit cu prietenul nostru Juan, pe care l-am cunoscut in Bucuresti, prin al nostru prieten Marius si la intrebarea ce preferati sa mancati, pentru a alege un restaurant potrivit, Diana a pronuntat cuvantul “pizza”…Daaa, prima pizza buna dupa 5 luni. Juan ne-a dus la “El Cuartito” cea mai veche pizzerie din oras (tocmai implinise 78 de ani), unde am intalnit o atmosfera tipica portenilor si o pizza cu ceapa de milioane :).

Dupa surplusul de calorii datorat poftei, Juan ne-a prezentat orasul pe timp de noapte, ne-a spus povestea gelateriilor si pasiunea argentinienilor pentru inghetata, asadar desertul nu a constat in crema de zahar ars :).

Diana s-a documentat foarte bine despre scolile de tango si profesori si am avut parte de cursuri interesante si putem zice ca am invatat lucruri noi :). In fiecare seara exista cel putin 2 milongi recomandate pentru acea zi a saptamanii, vinerea la Canning, duminica La Glorieta, joia la Nino Bien si tot asa (din pacate nu am avut timp sa le bifam pe toate, dar ne mai intoarcem ;)). In Argentina, printre tineri, tangoul nu este ceva popular si nici foarte apreciat, dovada fiind faptul ca putini argentinieni sub 40 de ani gasesti la milongi, cei care scad media de varsta sunt dansatorii veniti din alte tari. Din fericire usor, usor tangoul isi face loc si printre tineri, in special in randul celor sub 21-22 de ani, asa ca ma gandesc ca peste 6-7 ani nivelul va fi mai bun decat acum.

In ultimul weekend am ales sa dedicam seara de sambata unui concert de tango si am mers in Torquato Tasso la un concert al Lidiei Borda (http://www.lidiaborda.com.ar), considerata una dintre cele mai bune cantarete de tango din prezent. Atat localul cat si concertul ne-au impresionat in mod placut.

Daca ajungi in Buenos Aires, trebuie sa te duci la Konex, o fosta fabrica ce a fost transformata intr-un loc dedicat activitatilor culturale: expozitii, lansari, concerte, etc. In fiecare luni seara se intampla LA BOMBA DE TIEMPO (http://labombadetiempo.blogspot.com/), un concert “doar” cu 20 de percutionisti ce-si construiesc ritmul intr-un fel ce-l simti direct in piept si-ti face cordul sa bata dupa acelasi ceas.

In ultimele noastre zile in Buenos Aires, din nou ne-am bucurat de intalnirea cu cineva drag de acasa: prietena noastra Irina, care si-a facut aparitia in acelasi oras pentru o luna de zile, si mai chitita pe tango decat noi :). Impreuna cu ea si Juan am fost intr-o seara la casa unor prieteni de-al lui Juan, unde s-a lasat cu un “asado” (gratar) tare, tare bun ce a continuat cu o inghetata buna, buna, buna. Va ramane ca o amintire culinara placuta, baietii astia chiar stiu cum sa faca gratar. Mai intai se folosesc de carbunii foarte incinsi pentru a lasa felia de carne sa prinda crusta pe o parte si alta, dupa care lasa carnea la carbuni mai putini energici pentru ca sucul din interior sa-si faca datoria. O regula foarte importanta: niciodata, dar niciodata sa nu presezi carnea cu vreo furculita sau cu vreo ustensila de gratar…carnea nu trebuie traumatizata fizic pe gratar, ci doar termic.

Am dat cu pasul si in cateva muzee si cel mai mult ne-a impresionat muzeul MALBA (Muzeul de Arta Latino Americana din Buenos Aires) ce are cateva expozitii incantatoare, interesante si chiar neobisnuite. Una dintre lucrari, care e plasata pe hol, este o banca ce-si prelungeste scandurile ca o planta agatatoare pana la etajul urmator unde se termina tot cu o banca. Aripa care ne-a placut noua cel mai mult a fost cea ce gazduia lucrarile lui Carlos Cruz-Diez (http://www.cruz-diez.com/) un venezuelean-francez, considerat unul dintre principalii exponenti ai artei contemporane. Amandoi am votat pentru introducerea acestui muzeu pe lista celor mai bune vazute de ochii nostri vreodata, ai ei mai frumosi decat ai mei :).

Ca in orice capitala care se respecta, si aici poti face un tur al orasului cu autobuzul, care opreste in cele mai importante 23 de locuri din oras, asa ca odata cu sosirea parintilor de condori (ce mai tremura Diana cand ii asteptam in aeroport, cata emotii pe ea!) ne-am spus sa-i dam o sansa. Zis si facut! Ne-am trezit de dimineata tare si ne-am ghidat prin puterea mintii trupurile pana la locul de pornire, adica cam 5 minute de mers pe jos, plus 30 minute de mers cu metroul, alte 10 de mers pe jos si 20 minute dedicate cumparatului de bilete…asta pentru ca vanzatorul a intarziat nitel, un obicei foarte tipic celor de aici :).

Din cele 23 de opriri am ales sa oprim si sa vizitam mai putin de zece: gradinele japoneze, Caminito, Puerto Madero, Galerias Pacifico, cimitirul Recoleta si muzeul Eva Peron…nu neaparat in aceasta ordine. A doua zi am mers la cel mai faimos targ de suveniruri: Feria San Telmo. Daca orasul duminica la ora 11-12 este aproape pustiu, cele cateva stradute ce gazduiesc feria sunt foarte neincapatoare si foarte colorate.

In ultima zi, am predat apartamentul, am recuperat garantia, ne-am luat ramas bun de la gazda si am pornit toti patru spre feribotul ce avea sa ne treaca de partea cealalalta a estuarului, in Colonia del Sacramento, Uruguay. In aceasta tara ne vom petrece cateva zile pe ale ei plaje si vom face cunostinta cu valurile oceanului Atlantic :)

Revelionul si raliul Dakar

Posted on by
Reply

Montevideo, Buenos Aires, Bariloche au fost cateva dintre destinatiile vehiculate de-a lungul acestei calatorii pentru petrcerea revelionului.

Insa intr-o zi cand eram prin desertul Atacama in Chile, Silviu a aflat ca raliul Dakar incepe pe 1 ianuarie 2012 din Mar del Plata si traverseaza Argentina, Chile si se termina in Lima, Peru. Ne-am gandit ca ar fi interesant sa vedem masinile si motocicletele ce participa la acest rally asa ca am hotarat, definitiv de data asta, sa ne prinda trecerea in anul nou pe malul Atlanticului, in Mar del Plata.

A fost bine ca din cele 3 zile petrecute aici, 2 le-am avut ocupate cu raliul intrucat un oras mare, cu cladiri inalte si ingramadite, cu plaje foarte aglomerate, nu e tocmai idealul nostru de a ne bucura de soare si mare.

In ultima zi a anului 2011 a avut loc pret de vreo 9h prezentarea concurentilor. S-a inceput cu motocicletele si cu atv-urile, au urmat masinile si camioanele. Ne interesasem si stiam ca sunt si 2 romani participanti, ambii la prima categorie. In momentul cand primul dintre ei se apropria de scena pentru a fi prezentat ne-am dat seama ca un stegulet al Romaniei ne-ar fi ajutat mai mult sa iesim in evidenta din multimea de oameni ce se adunase sa vada si sa-i atraga atentia lui Marcel Butuza, romanul nostru cu moto nr. 71.

La cel de al doilea ne-am schimbat tactica, trebuia sa ne auda cumva incurajarile asa ca, in momentul in care s-a apropriat m-am urcat in carca lui Silviu si astfel am reusit nu numai ca cei din jur sa se uite mirati la noi, dar sa ne zareasca si Emanuel Gyenes, romanul de numai 28 de ani ce se afla deja la al patrulea Dakar. Cand am tipat amandoi Hai Romania, el s-a intors surprins si ne-a salutat. Ce satisfactie pe noi dupa!!!

La categoria auto anul trecut rally-ul a fost castigat de catre printul din Qatar, iar anul acesta Hummer-ul sau a fost prima masina prezentata in concurs. Un alt concurent cu Hummer a venit in viteza si a facut un salt peste podiumul de prezentare, facand ca toata lumea sa aplaude.

A doua zi, pe 1 ianuarie 2012 dimineata la 5 a inceput startul de la baza navala din Mar del Plata si Silviu s-a trezit la timp pentru a-i vedea din nou pe cei 2 concurenti romani.

Din toate interviurile acordate am inteles ca atat desertul Atacama cat si desertul Ica vor constitui adevarate provocari pentru concurenti. Mai tineti minte ca la inceputul calatoriei noastre am trecut prin Huacachina unde am facut sandboarding, ne-am dat cu boogie si eu purtam un ruj rosu pentru care mi-am atras ulterior remarce??? – Huacachina e o oaza in acest desert Ica.

Raliul se incheie pe 15 ianuarie in capitala peruana asa ca abia atunci vom putea vedea ce batai de cap le-a dat acest circuit participantilor.

Pana atunci, condorii striga Hai Romaniaaaaa!!!

Craciunu’ la capatul lumii

Posted on by
3

Cum am fi putut face ca zilele de Craciun sa fie diferite? Departe de casa, de lungile cozi la supermarket, cozonaci si caltabosi, dar mai ales departe de familie si prieteni cu care eram obisnuiti! Am ales totusi sa facem ceva aparte pentru a ne aminti cu drag de Craciunul nostru din America de Sud. Ne-am consultat, ne-am indepartat, ne-am apropiat, am rezervat, ne-am sincronizat, iar ne-am mai indepartat si asa am ajuns “al fin del mundo”, in Ushuaia cu doi prieteni dragi din Romania: Mihai si Daniela.

Ziua de 24 nu prea a semanat cu cele din anii precedenti intrucat am ales sa “colindam” Parcul National Tierra del Fuego. Un loc la mai putin de 20km de Ushuaia cu lacuri, rauri si munti de privit. Am inceput de undeva din sud-vest si am luat-o la picior prin padurea plina cu iepuri si pe langa cateva lacuri pana am ajuns la malul lacului Roca ce este impartit cu Chile, unde acelasi luciu de apa poarta alt nume. De aici incepe un urcus mai dificil pe Cerro Guanaco care a cam provocat in Diana atitudinea “de ce nu va duceti voi si va astept eu aici!?”. Zis si facut, am lasat-o pe Diana sa citeasca langa semineul ce vorbea in “trosneste lemne” si impreuna cu Misu si Daniela am dat la pas alert pe traseu. Pana la “miradorul” din varf erau 4 ore de urcat si noi mai aveam la dispozitie 4,5 ore pana la utimul microbuz ce pleca din parc spre Ushuaia, asa ca am decis sa urcam doar pana la un “mirador” intermediar. A meritat cu prisosinta urcusul pana acolo pentru a fi martori la o priveliste de milioane, care in acelasi timp ne-a provocat un mic regret pentru ca nu puteam urca pana sus, unde am fi putut vedea mai multe.

Dupa o sedinta foto, ne-am intors la microbuz si am pornit spre hostelul nostru care a pregatit pentru toti oaspetii o cina de craciun cu lucruri specifice lor: empanadas, carnati choripan, parilla (porc si vaca). Da, argentinienii se bazeaza foarte mult pe carne :)

A doua zi de dimineata, Misu si Daniela s-au pornit spre Puerto Natales de unde se fac toate pregatirile pentru drumetia din parcul Torres del Paine. Din cele 4 zile pe care le aveau programate pentru acest lucru, au putut face 3 pentru ca niste turisti mai putini constienti au reusit sa dea foc la padure, obligand autoritatile chiliene sa inchida parcul pentru 1 luna. Bine ca au inceput cu ce era mai important :)

In aceeasi seara ne-am imbarcat pentru o excursie pe canalul Beagle si am vizitat cateva insule mici pline cu lei de mare si cormorani imbracati in acelasi costum precum pinguinii. Turul a inceput la ora 19:00 si am avut o lumina numai buna pentru cateva poze la farul Les Eclaireurs. Fiind atat de jos si aproape de solstitiu, soarele apunea la 22:30 si aveam in medie 17h de lumina pe zi. Aaa, si la fel ca la Machu Picchu am fost si in Ushuaia sa ne punem stampila pe pasapoarte; noi am ales una cu farul si pe care scrie “fin del mundo”.

Imediat dupa Craciun, ne-am luat la revedere si de la Patagonia argentiniana. Rezervasem din timp un zbor din Ushuaia catre Comodoro Rivadavia, un oras pe coasta atlantica, insa am avut ceva emotii intrucat zborul in 4h a avut 3 decolari dar, spre norocul nostru, tot atatea aterizari.

Intrucat Comodoro nu prezenta interes pentru noi mai ales ca arata ca genul ala de loc in care daca ti-ai aduce nevasta in vacanta, ea ti-ar oferi in schimb un divort rapid, am decis sa plecam cat mai repede de acolo spre nord. Trebuia ca pana pe 30 decembrie sa ajungem in Mar del Plata, pe coasta oceanului Atlantic. Odata ajunsi la autogara ne-am interesat spre ce destinatii am putea lua un autobuz in urmatoarele ore. Cel spre Viedma pe care l-a sugerat Silviu plecase de 5 min, in cel spre Bahia Blanca mai aveau doar 2 locuri si cat am incercat noi sa achitam cu cardul, unul s-a si vandut…ce sa facem? Pana la urma am avut noroc…in autobuzul catre Bariloche ce pleca in 5h mai erau 2 locuri, e adevarat ca la distanta unul de celalalt, dar am hotarat sa le luam si poate aranjam cumva sa ne mutam pentru a fi impreuna. Zis si facut, reveneam dupa numai o luna din nou in Bariloche…adica ne-am prelungit cu inca 2 zile sederea in Patagonia argentiniana.

In Bariloche ne-am simtit noi cel mai bine intrucat hostelul a fost cel mai primitor si sigur din toata calatoria, asa ca intoarcerea in acel loc nu putea decat sa ne bucure. Ne-am relaxat si am profitat de timpul frumos. In una din zile ne-am dat cu kayak-ul pe Lacul Gutierrez in aproprierea orasului Bariloche si a fost o experienta foarte relaxanta si incantatoare. Sa mai facem, am zis!

Urmatoarea destinatie: punctul de plecare al raliului Dakar Rally 2012, orasul Mar del Plata. Deci revelion pe plaja anul asta! Nu pot sa spun ca nu ne incanta ideea :)

Condorii ureaza la multi ani pentru toti cei dragi! Multumim tuturor pentru ca ati fost tot acest timp alaturi de noi si speram sa ne revedem cu bine in 2012!

Autobuzele si cum am schimbat planul din cauza lor

Posted on by
Reply

Cand am plecat din insula Chiloe am avut in plan sa mergem cat mai in sud posibil prin Chile si sa traversam granita spre Argentina la Chile Chico. De ce am vrut asa!?…pentru ca Patagonia din Chile este mult mai verde si cred ca mai frumoasa, desi mai ploioasa decat cea din Argentina.

In insula Chiloe am stat o singura noapte in orasul Ancud si cred ca am mai fi stat o noapte daca hostelul nu ar fi fost complet ocupat pentru a doua zi. A fost unul dintre acele hosteluri care te invita la relaxare: living room foarte luminos, geamuri mari si terasa cu priveliste spre ocean, bucatarie generoasa si bine echipata. Chiloe e patria pestelui si al fructelor de mare, asa ca ne-am dus in piata si am luat jumate de marlucius de aproape 2kg si fructe de mare la niste preturi incredibile. Desi a incercat, Dianei nu i-au placut fructele de mare asa ca am mancat singur raviolele cu sos facut din ele, care, poate din greseala, au iesit foarte gustoase.

Am facut doar un singur lucru in Chiloe si anume ne-am dus sa vizitam o colonie de pinguini intrucat aici e singurul loc din lume unde pinguinii Magellan si cei Humbold convietuiesc impreuna. Totusi, am fost putin dezamagiti deorece a fost cea mai mica colonie pe care am vazut-o pana acum, nu cred ca erau mai mult de 300 de animalute in frac, insa excursia a compensat cu privelistele oferite de falezele Pacificului si una dintre cele mai bune empanade mancate in America de Sud.

Dupa excursie am pornit spre Puerto Montt pentru a ne continua drumul in sud si singura optiune pentru acea zi a fost sa ne luam bilete pe feribotul care duce in Chaiten, pe timp de noapte. Aveam cateva ore la dispozitie in Puerto Montt, insa nu prea ai ce face in acest oras. Cei drept si noi ne-am pierdut sensibilitatea fata de asezarile urbane, mai mult interesandu-ne activitatile pe care le poti face in zona lor. Clar ca exista si exceptii precum Pucon, Bariloche sau Valparaiso (Pucon mi-a placut foarte mult).

Dand dovada de putina imaginatie culinara si foame de proportii, am intrat in mall-ul destul de apropiat de port si ne-am zis sa ne delectam cu niste pui gatit in sosul delicios de la KFC. Departe de avea ceva in comun cu gustul cu care ne-am obisnuit Romania, foarte departe. Asadar, am mai adaugat ceva pe lista de mancaruri pe care ne-am jurat ca nu le vom mai incerca aici in America de sud. O alta vedeta pe aceasta lista este pizza de la Pizza Hut.

La 12 noaptea ne-am imbarcat in feribotul spatios si ne-am asezat la o masa ce era dotata si cu prize, numai bune pentru electronicele noastre. Dupa mai bine de 1,5h ne-am indepartat de dane si pana dimineata la 8 ne-am straduit sa dormim cumva pe 4 locuri :)

Am ajuns in Chaiten si am acostat in foartele mic port de aici, ne-am luat rucsacii la spinare si am mers mai putin de 1km pana in oras. Nu sunt mai mult de 5 ani de cand orasul a fost la mila unui mic vulcan din zona ce a erupt si a schimbat infatisarea orasului. Fiindca aceasta eruptie a fost insotita de ploi abundente (ceva foarte comun in aceasta zona) s-au creat inundatii puternice acoperind jumate din oras cu cenusa, ce seamana mai mult cu zgura si care a ingropat casele pana la jumate. E un oras fantoma, multi dintre locuitori stramutandu-se de aici, doar cativa ramanand in casele lor intacte. Vezi excavatoare si camioane care cara de zor zgura, insa mai devreme de 3-4 ani nu ispravesc, asa mi-a spus un mester in ale folosirii excavatorului.

Am decis sa mergem mai departe si in cateva ore eram din nou pe drum, intr-un autobuz mic spre Futaleufu, undeva foarte aproape de granita cu Argentina. Absolut incantatoare peisajele: lacuri, paduri, munti, varfuri inzepezite, nori ce dadeau o alta lumina acestui tablou, iar cand ne apropiam de Futaleufu ne-am minunat de raul Rio Grande, unul dintre cele mai apreciate din lume pentru facut rafting, alaturi de Colorado si Zambezi (sau Zambia).

Am sosit aici cu gandul de a face un rafting, insa pretul era dublu fata de cel pe care ni-l imaginam. Noi ne gandisem ca ar fi de doua ori mai scump decat in Pucon.

Ne-am resemnat cu o mica plimbare in zona si am cautat autobuz ce sa ne duca in sud. Acum incep schimbarile de plan, pentru ca singurul autobuz saptamanal ce merge direct la Cohayaque, plecase in ziua sosirii noastre si atunci ramasesem cu solutia de a schimba 3 autobuze pana acolo.

Si asa calatoream ca nebunii in ultimele zile, ne-am zis ca nu are rost sa ne fortam si sa facem asta, pentru ca am pierde probabil prea multe zile si am decis sa trecem granita si sa mergem pana la Esquel de unde sa ne continuam drumul spre sud, pana la El Calafate sau El Chalten sau pana la Los Antiguos. Ajunsi la granita si dupa ce ne-am luat la revedere de la vamesii chilieni, am dat binete cu cei argentinieni, care au constat o problema, o data datorata sistemului lor informatic si o data al mai putinului dotat organ plasat in spatele ochilor lor zelosi.

Se pare ca sistemul lor informatic nu inregistrase iesirea noastra din Argentina si vamesilor nu prea le pasa de faptul ca aveam stampila de iesire din Argentina, una cu aceeasi data de intrare in Chile si alta datata pe ziua curenta cu iesirea din Chile, un lant cronologic foarte normal pentru o calatorie aflata 100% in legalitate. Pe langa asta, ne-au intrebat de visa desi nu avem nevoie de asa ceva.

In tot acest rastimp eram foarte calmi, insa deodata ni s-a ridicat pulsul atunci cand a venit soferul autobuzului sa ne spuna ca are un program de respectat si ca va pleca fara noi mai departe. Acest punc vamal nu este unul prea utilizat, masinile fiind rare, mai ales autobuzule si nu doream sa ramanem blocati pe aici. Instant am inceput sa facem presiuni la vamesi si in ultimul moment ne-au dat pasapoartele si am putut sa ne continuam drumul asa cum ni-l planificasem. Aveam de-a face cu doua sentimente: unul de bucurie ca am prins autobuzul si unul ranchiunos fata de vamesii argentinieni.

Planul nostru cu autobuzele a fost in continuare perturbat de programul lor si nici de data asta nu ne puteam indrepta spre sud, decat peste 4 zile. Totusi am vazut in acest lucru o oportunitate si am decis sa plecam in aceeasi noapte spre Puerto Madryn, unde aveam sansa sa vedem ultimele balene, inainte de a pleca toate din golfurile peninsulei Valdes.

A fost o decizie buna, chiar foarte buna. In aceste golfuri vin balenele pentru a da nastere la puii lor care isi incep viata doar de la 5000 de kg. Au ales acest loc pentru ca apele sunt calme si abundente in hrana, deoarece aici se intalneste curentul rece ce vine dinspre Antartica cu cel cald ce vine dinspre Brazilia. In lunile septembrie si octombrie sunt cu zecile balenele si incepand cu luna noiembrie pornesc sa emigreze, odata ce puii lor pot face acest lucru.

Am luat o excursie in aceasta peninsula si inainte de balene, am fost in Punta Norte unde plajele tocmai incepeau sa se populeze de lei si elefanti de mare, iar in maxim doua saptamani plajele vor fi pline ochi cu mii de exemplare. Asa ca se face cumva schimbul de atractii, mai ales ca odata cu aceste mamifere apar si vanatorii lor: orcile.

Dupa, ne-am mutat in estul peninsulei pentru a vizita o colonie de pinguini Magellan, aici fiind mult mai multi decat in Chiloe si mult mai aproape de tine. Facundu-se amiaza, am continuat deplasarea spre locul destinat pranzului, unde preturile iti faceau sa-ti treaca orice pofta de mancare. Dar, din fericire pentru burtile noastre, am venit pregatiti cu niste sendvisuri foarte bune cu branza, sunca de pui, rosii, avocado si salata, iar fiindca cei de la garda lor de mediu nu ne-au lasat sa mancam undeva in afara zonei cu cladiri, ne-am ascuns de ei, chiar pe marginea unei faleze foarte inalte cu o priveliste de felicitare postala. Ne-am felicitat de mica noastra ilegalitate si ne-am continuat drumul spre sud, de unde urma sa luam o barca pentru a face cunostinta cu niste mame balene.

Alaturi de alti 30 de oameni ne-am suit intr-o barca si ne-am pornit cu viteza maxima spre golful cu pricina. Mai erau alte doua barci acolo, fiecare cu balena ei si la un moment dat, in departare langa una dintre ele, cu totii am vazut o coada de balena…ce bucurie se citea pe fata tuturor si cred ca si ceilalti erau la fel de nerabdatori ca noi doi, sa ajungem sa vedem una de aproape.

Capitanul nostru a gasit o balena fara barca dupa ea, ci doar cu pui si am inceput sa ne apropiem de ea. Ce exclamatii se faceu cand balena iesea cu cocoasa afara si arunca apa sau cand scotea capul cu acele umflaturi albe. Sa vezi o balena de aceste dimensiuni la mai putin de 10 metri, sa vezi si sa auzi cum arunca apa atat de sus este o experienta de neuitat.

Am lasat balenele si ne-am continuat drumul spre sud pana la El Chalten, cel mai renumit loc din Argentina pentru drumetii si chiar cred acest lucru. Noi am dedicat o singura zi drumetiilor, insa cel mai bine ar fi sa stai 4-5 zile aici si sa faci cat mai multe trasee. Drumetia noastra ne-a dus pana foarte aproape de Fitz Roy si ghetarul lui ce-si gaseste sfarsitul intr-o laguna in-cre-di-bi-la. Au meritat din plin cele 9 ore de mers, mai ales ca la aceasta vreme soarele rasare la 5:30 si apune dupa 10, tare imi place asta :)

In dimineata plecarii lumea a fost mica, pentru ca inainte de a urca in autobuzul spre El Calafate, m-am intalnit cu Mircea, fost coleg de facultate, si prietena lui. Primele vorbe ne-au iesit dupa cateva secunde in care ne-am uitat unul la altul cu mare surprindere. Am apucat sa vorbim doar 5 minute, o data pentru ca autobuzul meu urma sa plece si apoi pentru ca era o vreme foarte buna si Fitz Roy-ul era neatins de nori si mare pacat era sa nu porneasca degraba spre el.

Acum mergem pe banda rulanta si ajunsi la El Calafate, am vizitat unul dintre cele mai faimoase locuri din Patagonia, ghetarul Perito Moreno. Vezi capatul care inainteaza in lac, este capatul din care se rup bucati de gheta si pica in apa lacului. Totul este foarte bine amenajat aici, cu multe balcoane unde te poti aseza pe banci si pur si simplu sa te uiti la ghetar si sa asculti cum se crapa, cum cad zgomotos bucati mici sau mari in apa si cum undele formate ajung cu putere la mal. Am gasit doua locuri numai bune, unul intr-un balcon cat mai dreapta, unde am stat mai bine de 1h fara sa ne deranjeze nimeni si unul cam la 50 m de capatul din stanga de unde am observat cele mai multe desprinderi mari de gheata.

E aproape imposibil sa faci fotografie in momentul in care vezi cum o bucata de cateva tone se desprinde din ghetar, mai ales cand uiti camera pe autodeclansare dupa 10 secunde . Asa ca ma multumesc doar cu valurile produse si experienta foarte linistitoare.

Acum suntem in Puerto Natales si ne facem planul pentru o drumetie de cateva zile in Torres del Paine si unde nu ar trebui sa avem de a face cu autobuze :)

A, Diana s-a apucat de impletit, cica imi pregateste cadoul de Craciun. Pare extraordinar de incantata, dar revin cu date despre rezultat :)