Author Archives: Diana

Brazzzill…The End

Posted on by
3

Mult a fost, putin mai e…odata cu intrarea in Brazilia, au inceput sa reapara emotiile. Stiam ca e ultima tara e care o vizitam si ca mai avem la dispozitie mai putin de 3 saptamani pana cand Condoru’ Roz trebuie sa-si ia la revedere de la America de Sud si sa isi ia zborul catre glia natala.

Am planificat cele 3 saptamani astfel incat sa umblam, descoperim cat mai multe in primele doua, iar in ultima sa ne relaxam total. Asa ca dupa Foz de Iguacu ne-am indreptat anevoios catre Bonito; anevoios pentru ca iar autobuzele ne-au cam incurcat planurile si ne-au trebuit vreo 40h si vreo 4 autobuze sa ajungem la destinatie. Cu cateva luni in urma, cunosteam in Valparaiso, Chile un cuplu de olandezi care isi incepusera calatoria lor in jurul lumii in Brazilia; asa ca serile, in timp ce savuram mancare romaneasca si un pahar de vin chilian, ne interesam si despre locurile vizitate de ei in Brazilia. Una din recomandarile lor a fost Bonito, asa ca dupa ce m-am documentat bine pe net despre ce se poate face acolo, ne-am decis sa mergem si ne-am facut o rezervare la Pousada Caramancho. Bonito este un orasel micut in regiunea Mato Grosso do Sul care se mandreste cu o suita de rauri cu apa perfect cristalina pentru snorkeling, precum si foarte multe pesteri. Agentiile din oras ofera peste 30 de tipuri de activitati care pot dura 2h sau chiar o zi intreaga, insa ce ni s-a parut interesant a fost ca nu e nevoie sa mergi sa te interesezi la mai multe agentii, sa incerci sa vezi ce conditii ofera sau sa negociezi deoarece toate ofera aceleasi preturi intrucat acestea sunt stabilite la nivelul primariei. Noi am avut 2 zile la dispozitie asa ca am ales sa facem snorkeling in Rio Sucuri si in Rio do Prata si sa vizitam Gruta do Lago Azul.

De la Bonito doream sa ajungem pe coasta braziliana sa descoperim mult vestitele lor plaje. A fost mai greu decat ne-am imaginat, bus, avion, avion, bus din nou (si nu catre destinatia dorita, a trebuit sa ne schimbam planul si sa-l adaptam la programul autobuzelor) si pe la 2 noapte am ajuns in Ubatuba, un orasel la oceanul Atlantic. Am avut ceva peripetii intrucat cu greu am dat peste o cazare la ora aia, insa pana la urma am fost incantati ca am petrecut 2 zile aici la plaja. E o locatie inca nu foarte cunoscuta si pe buna dreptate, nu cred ca orasul in sine poate prezenta vreo atractie, insa plajele de langa acest oras sunt superbe. E prima oara in viata noastra cand stam pe o plaja care este marginita de padurea care se ridica pe muntele ce porneste de pe plaja, senzatia de a sta la umbra unor ficusi inalti, pe un nisip deschis la culoare si un ocean cald…moment kodak. Dupa plaja, am intrat cateva sute de metri in padure si ne-am clatit de sare in cascada unui rau cu apa curata si racoroasa. Cei mai curajosi sareau cei 8-9m ai cascadei mai mari pana in laguna foarte adanca de la baza ei.

Am lasat in urma centrul orasului Ubatuba prin care trece Tropicul Capricornului si urmatoarele 2 nopti le-am petrecut in Ilha Grande, o insula de vreo 200 km patrati foarta bogata in vegetatie si plaje tropicale, fara trafic motorizat (exista doar vreo 3 masini ale primariei din cate am inteles), ci doar roabe si carucioare. Accesul catre Abraao, orasul principal de pe insula se face doar cu ajutorul unui feribot sau al unor catamarane. E o insula ce e departe de a fi usor de strabatut, la cat de mica este cel mai inalt punct ajunge la 952m altitudine, asadar poti face drumetii de cateva ore pana la anumite plaje mai putin populate, tolanitul la soare nefiind singura activitate, desi doar asta am facut :). Cred ca a fost locul meu preferat de pe teritoriul brazilian :)

Dar cum sa ratam cel mai vizitat oras din emisfera sudica, Rio de Janeiro!? Ne tot gandeam cu ce sa incepem oare, incercam sa ne organizam astfel incat in cele doar 3 zile avute la dispozitie sa descoperim cat mai multe. Traiesti lucruri antitetice in acest oras: buna dispozitie si deschidere a oamenilor dar si omniprezentele preveniri legate de jafuri, plajele si muntii frumosi dar si favelele haotic construite, curatenia in zonele populare dar cu multele cladiri urate.

In ziua in care am ajuns in Rio, am fost pentru a vedea ultima repetitie a unei scoli de samba, chiar pe faimosul sambadrom. Intrarea a fost libera si ne-am integrat in atmosfera creata de brazilienii simpli care se bucurau mult sa-i vada pe cei din cartierul lor si scoala lor favorita de samba. Fiind repetitie, au lipsit carele alegorice, dar nu au lipsit confetiile, baloanele alb-albastre, berea, sucurile si cei 5000 de dansatori ce au defilat prin fata noastra timp mai bine de o ora si jumate. Defilarea este bine organizata, cei 5000 de dansatori fiind impartiti pe grupuri, fiecare cu cate 1 sau 2 coregrafi care ii “dirijeaza” si trebuie sa pastreze un anumit tempou pentru ca totul sa se termine in timpul stabilit…posibil ca la un moment dat sa te saturi de aceeasi melodie care este cantata live timp de 1h30 de catre 10 voci si 200 de percutionisti.

Ca fapt divers, cand ne intorceam de la Cristo Redentor, chiar la baza muntelui, am dat peste Consulatul Roman din Rio de Janeiro, intr-o cladire mare si una dintre putinele cu o arhitectura frumoasa din acest oras…e chiar vis-a-vis de gara trenuletului care te duce la faimoasa statuie al lul Iisus. Surprizele au continuat si in cateva minute am ajuns pe Rua Rumania iar din piata de unde trebuia sa luam microbuzul spre hostelul nostru, am fost absorbiti de un “bloco”: o petrecere de samba in strada: peste 50 de percutionisti, 4 voci, un camion cu foarte multi watt in difuzoare si un alai de vreo 500 de persoane ce dansau pe ritmurile auzite. Nu ai cum sa nu te distrezi in astfel de ocazii :).

Ultima saptamana am incercat sa ne relaxam Florianopolis unde am incercat cateva plaje si am petrecut o noapte inedita pe sambodromul lor.desi carnavalul de aici nu este de anvergura celui de la Rio, iar o scoala de samba are doar 3000 de dansareti, ne-am distrat de minune.

Cu ocazia ultimelor zile din calatoria noastra ne-am tot gandit la toata aceasta experienta, cat ne-am schimbat, ce ne-a placut, ce nu, ce ne-ar placea sa mai facem, ce ne-a provocat frica sau emotii, ce ne-a facut sa radem cu gura pana la urechi…

Cu mana pe inima, au fost cele mai frumoase 6 luni din viata mea si sunt asa recunoscatoare lui Silviu ca m-a convins sa-l insotesc. Speram sa mai avem astfel de experiente.

Acum ne indreptam spre terminalul de busuri sa ne luam rucsacii si apoi la aeroport. Am gasit cu greu un wi-fi, asa ca stau pe o bordura pentru a incerca sa vedem daca reusim sa publicam acest articol inainte de plecarea spre tara. Restul pozelor vor veni si ele in curand :)

Speram sa ne vedem cu bine. Obrigada! :)

Plajele din Republica Orientala Uruguay

Posted on by
2

Da, exact asa e numele intreg al acestei tari…si noi am fost surprinsi la inceput, iar pe viza primita la pasaport se mentioneaza “Uruguay Natural” :)

Dupa Buenos Aires, rezervasem 6 nopti in Uruguay pentru a cunoaste vestitele plaje, pe timp de zi, pentru care sunt renumiti, dar si mult mai linistita lor capitala: Montevideo. Desi aproape jumate din populatia de 3,3 milioane a Uruguayului respira aer montevidez, nu prea am avut ocazia sa cunoastem vreunul mai bine…cel mai mult vorbind cu un taximetrist care ne-a dus spre terminal. Nici patronii hostelului nu erau uruguayeni, ci doi italieni tineri, si nici cei “adapostiti” acolo. Oricum dupa doua nopti petrecute in Montevideo, recomandam cu drag Dolce Vita Hostel pentru cei ce ajung pe acolo.

Dupa o traversare scurta a estuarului dinspre Buenos Aires, si prima oprire in Uruguay a fost scurta, adica vreo 3h in care am hoinarit pe strazile oraselului Colonia del Sacramento, cel mai veche asezare coloniala din Uruguay. Dupa hoinareala ne-am indreptat cu unul dintre autobuzele dotate cu wi-fi spre Montevideo si ne-am bucurat sa aflam ca in Montevideo sistemul de plata la autobuzele publice difera de cel din Buenos Aires (unde eram mereu innebuniti sa avem “kilograme” de monezi pentru ca numai asa puteam sa achizitionam bilete) si ca putem plati inclusiv cu bancnote la unitatea umana ce juca rol de eliberator de bilete.

Din categoria “stiati ca…”: Uruguay a fost prima tara din lume ce a oferit fiecarui elev un calculator si internet gratis!? (si ca ar fi prima tara naturala!? :))

Dupa Montevideo au urmat la bifat litoralul lor, care este mai mult populat de argentinieni decat “orientali naturali”. Ne-am indreptat primele intentii spre La Paloma, unde am avut cazare la un hostel plasat chiar dupa duna mare de nisip ce separa plaja oceanului de zona populata. De aici am luat un bus spre una dintre cele mai interesante plaje unde ne-am lasat pielea alimentata cu vitamina D, si anume Cabo Polonio. Sa nu crezi ca te lasa autobuzul direct acolo, nu, nu, nu! Esti lasat sa cobori intr-o parcare cu multe masini de Argentina, unde exista un ghiseu de inregistrare pentru intrarea in parcul, si el natural, Cabo Polonio, de la care cumperi bilete ce-ti permit urcarea in remorca unui camion preparat pentru drumul de nisip ce urmeaza. Asa ca ne-am plasat muschii dorsali la o inaltime de 4m de sol si ne-am inceput calatoria off-road, ce ne-a amintit de aventura motorizata din Huacachina :).

La finalul calatoriei de 8-9 km am ajuns in centrul asezarii, un fel de Vama Veche mai libertina, si unde un mic desert face cunostinta cu oceanul…foarte, foarte frumos.

De aici am trecut in partea opusa, adica mai spre opulenta, si am mers cu primul autobuz neurban cu pasageri in picioare spre Punta de Este. Un oras de altfel mare si cu blocuri foarte inalte, insa cu o periferie incantatoare, cu vile ce ar face ca un arhitect sa spuna ca este un muzeu in aer liber…insa ne-au placut mai mult plajele din La Paloma si Cabo Polonio.

Dupa aceasta intalnire cu nisipul uruguayan, am revenit in Argentina pentru urmatoarele obiective: Esteros del Ibera si cascada Iguazu ;).

Revelionul si raliul Dakar

Posted on by
Reply

Montevideo, Buenos Aires, Bariloche au fost cateva dintre destinatiile vehiculate de-a lungul acestei calatorii pentru petrcerea revelionului.

Insa intr-o zi cand eram prin desertul Atacama in Chile, Silviu a aflat ca raliul Dakar incepe pe 1 ianuarie 2012 din Mar del Plata si traverseaza Argentina, Chile si se termina in Lima, Peru. Ne-am gandit ca ar fi interesant sa vedem masinile si motocicletele ce participa la acest rally asa ca am hotarat, definitiv de data asta, sa ne prinda trecerea in anul nou pe malul Atlanticului, in Mar del Plata.

A fost bine ca din cele 3 zile petrecute aici, 2 le-am avut ocupate cu raliul intrucat un oras mare, cu cladiri inalte si ingramadite, cu plaje foarte aglomerate, nu e tocmai idealul nostru de a ne bucura de soare si mare.

In ultima zi a anului 2011 a avut loc pret de vreo 9h prezentarea concurentilor. S-a inceput cu motocicletele si cu atv-urile, au urmat masinile si camioanele. Ne interesasem si stiam ca sunt si 2 romani participanti, ambii la prima categorie. In momentul cand primul dintre ei se apropria de scena pentru a fi prezentat ne-am dat seama ca un stegulet al Romaniei ne-ar fi ajutat mai mult sa iesim in evidenta din multimea de oameni ce se adunase sa vada si sa-i atraga atentia lui Marcel Butuza, romanul nostru cu moto nr. 71.

La cel de al doilea ne-am schimbat tactica, trebuia sa ne auda cumva incurajarile asa ca, in momentul in care s-a apropriat m-am urcat in carca lui Silviu si astfel am reusit nu numai ca cei din jur sa se uite mirati la noi, dar sa ne zareasca si Emanuel Gyenes, romanul de numai 28 de ani ce se afla deja la al patrulea Dakar. Cand am tipat amandoi Hai Romania, el s-a intors surprins si ne-a salutat. Ce satisfactie pe noi dupa!!!

La categoria auto anul trecut rally-ul a fost castigat de catre printul din Qatar, iar anul acesta Hummer-ul sau a fost prima masina prezentata in concurs. Un alt concurent cu Hummer a venit in viteza si a facut un salt peste podiumul de prezentare, facand ca toata lumea sa aplaude.

A doua zi, pe 1 ianuarie 2012 dimineata la 5 a inceput startul de la baza navala din Mar del Plata si Silviu s-a trezit la timp pentru a-i vedea din nou pe cei 2 concurenti romani.

Din toate interviurile acordate am inteles ca atat desertul Atacama cat si desertul Ica vor constitui adevarate provocari pentru concurenti. Mai tineti minte ca la inceputul calatoriei noastre am trecut prin Huacachina unde am facut sandboarding, ne-am dat cu boogie si eu purtam un ruj rosu pentru care mi-am atras ulterior remarce??? – Huacachina e o oaza in acest desert Ica.

Raliul se incheie pe 15 ianuarie in capitala peruana asa ca abia atunci vom putea vedea ce batai de cap le-a dat acest circuit participantilor.

Pana atunci, condorii striga Hai Romaniaaaaa!!!

Autobuzele si cum am schimbat planul din cauza lor

Posted on by
Reply

Cand am plecat din insula Chiloe am avut in plan sa mergem cat mai in sud posibil prin Chile si sa traversam granita spre Argentina la Chile Chico. De ce am vrut asa!?…pentru ca Patagonia din Chile este mult mai verde si cred ca mai frumoasa, desi mai ploioasa decat cea din Argentina.

In insula Chiloe am stat o singura noapte in orasul Ancud si cred ca am mai fi stat o noapte daca hostelul nu ar fi fost complet ocupat pentru a doua zi. A fost unul dintre acele hosteluri care te invita la relaxare: living room foarte luminos, geamuri mari si terasa cu priveliste spre ocean, bucatarie generoasa si bine echipata. Chiloe e patria pestelui si al fructelor de mare, asa ca ne-am dus in piata si am luat jumate de marlucius de aproape 2kg si fructe de mare la niste preturi incredibile. Desi a incercat, Dianei nu i-au placut fructele de mare asa ca am mancat singur raviolele cu sos facut din ele, care, poate din greseala, au iesit foarte gustoase.

Am facut doar un singur lucru in Chiloe si anume ne-am dus sa vizitam o colonie de pinguini intrucat aici e singurul loc din lume unde pinguinii Magellan si cei Humbold convietuiesc impreuna. Totusi, am fost putin dezamagiti deorece a fost cea mai mica colonie pe care am vazut-o pana acum, nu cred ca erau mai mult de 300 de animalute in frac, insa excursia a compensat cu privelistele oferite de falezele Pacificului si una dintre cele mai bune empanade mancate in America de Sud.

Dupa excursie am pornit spre Puerto Montt pentru a ne continua drumul in sud si singura optiune pentru acea zi a fost sa ne luam bilete pe feribotul care duce in Chaiten, pe timp de noapte. Aveam cateva ore la dispozitie in Puerto Montt, insa nu prea ai ce face in acest oras. Cei drept si noi ne-am pierdut sensibilitatea fata de asezarile urbane, mai mult interesandu-ne activitatile pe care le poti face in zona lor. Clar ca exista si exceptii precum Pucon, Bariloche sau Valparaiso (Pucon mi-a placut foarte mult).

Dand dovada de putina imaginatie culinara si foame de proportii, am intrat in mall-ul destul de apropiat de port si ne-am zis sa ne delectam cu niste pui gatit in sosul delicios de la KFC. Departe de avea ceva in comun cu gustul cu care ne-am obisnuit Romania, foarte departe. Asadar, am mai adaugat ceva pe lista de mancaruri pe care ne-am jurat ca nu le vom mai incerca aici in America de sud. O alta vedeta pe aceasta lista este pizza de la Pizza Hut.

La 12 noaptea ne-am imbarcat in feribotul spatios si ne-am asezat la o masa ce era dotata si cu prize, numai bune pentru electronicele noastre. Dupa mai bine de 1,5h ne-am indepartat de dane si pana dimineata la 8 ne-am straduit sa dormim cumva pe 4 locuri :)

Am ajuns in Chaiten si am acostat in foartele mic port de aici, ne-am luat rucsacii la spinare si am mers mai putin de 1km pana in oras. Nu sunt mai mult de 5 ani de cand orasul a fost la mila unui mic vulcan din zona ce a erupt si a schimbat infatisarea orasului. Fiindca aceasta eruptie a fost insotita de ploi abundente (ceva foarte comun in aceasta zona) s-au creat inundatii puternice acoperind jumate din oras cu cenusa, ce seamana mai mult cu zgura si care a ingropat casele pana la jumate. E un oras fantoma, multi dintre locuitori stramutandu-se de aici, doar cativa ramanand in casele lor intacte. Vezi excavatoare si camioane care cara de zor zgura, insa mai devreme de 3-4 ani nu ispravesc, asa mi-a spus un mester in ale folosirii excavatorului.

Am decis sa mergem mai departe si in cateva ore eram din nou pe drum, intr-un autobuz mic spre Futaleufu, undeva foarte aproape de granita cu Argentina. Absolut incantatoare peisajele: lacuri, paduri, munti, varfuri inzepezite, nori ce dadeau o alta lumina acestui tablou, iar cand ne apropiam de Futaleufu ne-am minunat de raul Rio Grande, unul dintre cele mai apreciate din lume pentru facut rafting, alaturi de Colorado si Zambezi (sau Zambia).

Am sosit aici cu gandul de a face un rafting, insa pretul era dublu fata de cel pe care ni-l imaginam. Noi ne gandisem ca ar fi de doua ori mai scump decat in Pucon.

Ne-am resemnat cu o mica plimbare in zona si am cautat autobuz ce sa ne duca in sud. Acum incep schimbarile de plan, pentru ca singurul autobuz saptamanal ce merge direct la Cohayaque, plecase in ziua sosirii noastre si atunci ramasesem cu solutia de a schimba 3 autobuze pana acolo.

Si asa calatoream ca nebunii in ultimele zile, ne-am zis ca nu are rost sa ne fortam si sa facem asta, pentru ca am pierde probabil prea multe zile si am decis sa trecem granita si sa mergem pana la Esquel de unde sa ne continuam drumul spre sud, pana la El Calafate sau El Chalten sau pana la Los Antiguos. Ajunsi la granita si dupa ce ne-am luat la revedere de la vamesii chilieni, am dat binete cu cei argentinieni, care au constat o problema, o data datorata sistemului lor informatic si o data al mai putinului dotat organ plasat in spatele ochilor lor zelosi.

Se pare ca sistemul lor informatic nu inregistrase iesirea noastra din Argentina si vamesilor nu prea le pasa de faptul ca aveam stampila de iesire din Argentina, una cu aceeasi data de intrare in Chile si alta datata pe ziua curenta cu iesirea din Chile, un lant cronologic foarte normal pentru o calatorie aflata 100% in legalitate. Pe langa asta, ne-au intrebat de visa desi nu avem nevoie de asa ceva.

In tot acest rastimp eram foarte calmi, insa deodata ni s-a ridicat pulsul atunci cand a venit soferul autobuzului sa ne spuna ca are un program de respectat si ca va pleca fara noi mai departe. Acest punc vamal nu este unul prea utilizat, masinile fiind rare, mai ales autobuzule si nu doream sa ramanem blocati pe aici. Instant am inceput sa facem presiuni la vamesi si in ultimul moment ne-au dat pasapoartele si am putut sa ne continuam drumul asa cum ni-l planificasem. Aveam de-a face cu doua sentimente: unul de bucurie ca am prins autobuzul si unul ranchiunos fata de vamesii argentinieni.

Planul nostru cu autobuzele a fost in continuare perturbat de programul lor si nici de data asta nu ne puteam indrepta spre sud, decat peste 4 zile. Totusi am vazut in acest lucru o oportunitate si am decis sa plecam in aceeasi noapte spre Puerto Madryn, unde aveam sansa sa vedem ultimele balene, inainte de a pleca toate din golfurile peninsulei Valdes.

A fost o decizie buna, chiar foarte buna. In aceste golfuri vin balenele pentru a da nastere la puii lor care isi incep viata doar de la 5000 de kg. Au ales acest loc pentru ca apele sunt calme si abundente in hrana, deoarece aici se intalneste curentul rece ce vine dinspre Antartica cu cel cald ce vine dinspre Brazilia. In lunile septembrie si octombrie sunt cu zecile balenele si incepand cu luna noiembrie pornesc sa emigreze, odata ce puii lor pot face acest lucru.

Am luat o excursie in aceasta peninsula si inainte de balene, am fost in Punta Norte unde plajele tocmai incepeau sa se populeze de lei si elefanti de mare, iar in maxim doua saptamani plajele vor fi pline ochi cu mii de exemplare. Asa ca se face cumva schimbul de atractii, mai ales ca odata cu aceste mamifere apar si vanatorii lor: orcile.

Dupa, ne-am mutat in estul peninsulei pentru a vizita o colonie de pinguini Magellan, aici fiind mult mai multi decat in Chiloe si mult mai aproape de tine. Facundu-se amiaza, am continuat deplasarea spre locul destinat pranzului, unde preturile iti faceau sa-ti treaca orice pofta de mancare. Dar, din fericire pentru burtile noastre, am venit pregatiti cu niste sendvisuri foarte bune cu branza, sunca de pui, rosii, avocado si salata, iar fiindca cei de la garda lor de mediu nu ne-au lasat sa mancam undeva in afara zonei cu cladiri, ne-am ascuns de ei, chiar pe marginea unei faleze foarte inalte cu o priveliste de felicitare postala. Ne-am felicitat de mica noastra ilegalitate si ne-am continuat drumul spre sud, de unde urma sa luam o barca pentru a face cunostinta cu niste mame balene.

Alaturi de alti 30 de oameni ne-am suit intr-o barca si ne-am pornit cu viteza maxima spre golful cu pricina. Mai erau alte doua barci acolo, fiecare cu balena ei si la un moment dat, in departare langa una dintre ele, cu totii am vazut o coada de balena…ce bucurie se citea pe fata tuturor si cred ca si ceilalti erau la fel de nerabdatori ca noi doi, sa ajungem sa vedem una de aproape.

Capitanul nostru a gasit o balena fara barca dupa ea, ci doar cu pui si am inceput sa ne apropiem de ea. Ce exclamatii se faceu cand balena iesea cu cocoasa afara si arunca apa sau cand scotea capul cu acele umflaturi albe. Sa vezi o balena de aceste dimensiuni la mai putin de 10 metri, sa vezi si sa auzi cum arunca apa atat de sus este o experienta de neuitat.

Am lasat balenele si ne-am continuat drumul spre sud pana la El Chalten, cel mai renumit loc din Argentina pentru drumetii si chiar cred acest lucru. Noi am dedicat o singura zi drumetiilor, insa cel mai bine ar fi sa stai 4-5 zile aici si sa faci cat mai multe trasee. Drumetia noastra ne-a dus pana foarte aproape de Fitz Roy si ghetarul lui ce-si gaseste sfarsitul intr-o laguna in-cre-di-bi-la. Au meritat din plin cele 9 ore de mers, mai ales ca la aceasta vreme soarele rasare la 5:30 si apune dupa 10, tare imi place asta :)

In dimineata plecarii lumea a fost mica, pentru ca inainte de a urca in autobuzul spre El Calafate, m-am intalnit cu Mircea, fost coleg de facultate, si prietena lui. Primele vorbe ne-au iesit dupa cateva secunde in care ne-am uitat unul la altul cu mare surprindere. Am apucat sa vorbim doar 5 minute, o data pentru ca autobuzul meu urma sa plece si apoi pentru ca era o vreme foarte buna si Fitz Roy-ul era neatins de nori si mare pacat era sa nu porneasca degraba spre el.

Acum mergem pe banda rulanta si ajunsi la El Calafate, am vizitat unul dintre cele mai faimoase locuri din Patagonia, ghetarul Perito Moreno. Vezi capatul care inainteaza in lac, este capatul din care se rup bucati de gheta si pica in apa lacului. Totul este foarte bine amenajat aici, cu multe balcoane unde te poti aseza pe banci si pur si simplu sa te uiti la ghetar si sa asculti cum se crapa, cum cad zgomotos bucati mici sau mari in apa si cum undele formate ajung cu putere la mal. Am gasit doua locuri numai bune, unul intr-un balcon cat mai dreapta, unde am stat mai bine de 1h fara sa ne deranjeze nimeni si unul cam la 50 m de capatul din stanga de unde am observat cele mai multe desprinderi mari de gheata.

E aproape imposibil sa faci fotografie in momentul in care vezi cum o bucata de cateva tone se desprinde din ghetar, mai ales cand uiti camera pe autodeclansare dupa 10 secunde . Asa ca ma multumesc doar cu valurile produse si experienta foarte linistitoare.

Acum suntem in Puerto Natales si ne facem planul pentru o drumetie de cateva zile in Torres del Paine si unde nu ar trebui sa avem de a face cu autobuze :)

A, Diana s-a apucat de impletit, cica imi pregateste cadoul de Craciun. Pare extraordinar de incantata, dar revin cu date despre rezultat :)

Canyoning de ziua Romaniei

Posted on by
1

Pe burta, cu mana la cot, acum sari, mainile incrucisate, acum asteapta….asa a inceput ziua de 1 decembrie anul acesta. Am ales sa intreprindem o activitate cu totul si cu totul noua pentru noi 2 de ziua Romaniei in Puerto Varas, Chile.

Din pacate, desi inceputul a fost foarte interesant si frumos si soarele ne dogorea, in timp ce apele reci ale raului Blanco ne racoreau – uneori prea mult :)), la una din saritori o fata din grup s-a accidentat si am intrerupt coborarea pentru a ajunge cat mai repede la spital.

Daca va aduceti aminte in Pucon la rafting ne imprietenisem cu un cuplu de brazilieni. Tot cu ei am petrecut si in Puerto Varas cu o seara inainte de canyoning la un meci Chile-Brazilia si le-am povestit despre ce dorim noi sa facem a doua zi si daca nu doresc sa ni se alature. Dupa ce le-am aratat cateva filmulete pe youtube s-au hotarat sa vina si astfel ca atunci cand Rochelli s-a accidentat am fost foarte tristi.

Prin urmare Silviu nu a dorit sa scriem un articol detaliat despre aceasta activitate, insa va lasam sa va bucurati de filmulete (momentan doar vreo 2, dar sper sa le incarc pe toate in urmatoarele saptamani).

Zig-zag de mii de kilometri

Posted on by
1


Asa arata planul nostru, un zig-zag urias intre Chile si Argentina pana in Ushuaia, asa zis-ul capat al lumii. A inceput in San Pedro de Atacama, a continuat cu Salta si Mendoza in Argentina si Santiago in Chile.

Ultimele doua orase chiar merita vizitate, fiind unele dintre cele mai frumoase si active din randul celor pe care le-am vizitat.

Mai toata lumea a auzit de vestitele podgorii din regiunea Mendoza si am dorit sa vedem cateva dintre acestea, asa ca am luat un autobuz pana in Maipu, localitate vecina cu Mendoza, de unde am inchiriat biciclete de la Orange Bike si, pe sub soarele arzator, ne-am inceput procesul de pedalare si vizitare de podgorii si mici fabrici de dulciuri, lichior si ulei de masline.

Am ales sa mergem cu bicicletele pentru ca aici iti este permis sa combini mersul pe doua roti cu degustatul de vin, dobandind dupa cateva vizite capacitatea de a merge serpuind fara a face cunostinta cu asfaltul fierbinte.

Multe dintre podgoriile de aici au fost infiintate de catre cunoscatori din Italia, precum Francesco Rutini sau familia di Tomasso, care au adus faima Mendozei prin vinurile lor. La conacurile acestor familii am vazut cateva care, ce erau folosite pana acum 60-70 de ani si dupa vederea dimensiunilor rotilor, ne-am zis ca trebuie sa fi fost trase de niste cai foarte mari si puternici…o roata fiind la fel de inalta cat mine.

Am intercalat podgoriile cu vizite la fabricile de lichior si ciocolata, iar la una dintre ele ne-au servit si cu cateva tipuri de uleiuri de masline pe care le fac, toate bune. Cand sa vizitam si cea mai vestita podgorie dintre toate, si anume Trapiche, am dat peste niste porti mari, frumoase si inchise…pacat.

Ca si in Salta, am fost la doua lectii de tango si in seara de sambata am fost la prima noastra milonga de pe acest continent. Aici, media de varsta al participantilor este aproape dubla fata de cea din Romania, asa ca ne simteam minoritari impreuna cu ceilalti 6 dansatori mai tineri.

Cand te plimbi pe strazile din Mendoza, iti este dat sa vezi foarte multe case cu o arhitectura deosebita, si la un moment dat nu am mai rezistat si am inceput sa facem poze. Pana acum nu mi-a fost dat sa vad kilometri de case frumoase sau foarte frumoase.

Dupa 5 zile petrecute in Mendoza, ne-am decis sa pornim din nou spre Chile, de data asta in Santiago, care este mult peste asteptari: foarte european, foarte curat, cladiri frumoase, lume eleganta si metrou :)

In autogara din Mendoza, in momentul cand incarcam rucsacii in autobuz, am avut bafta sa dam din nou peste romani, de data asta doi frati Bogdan si Mircea, impreuna cu care am impartit povesti la carafa de vin rosu si dulce (intrucat continea si capsuni in compozitie) la una dintre terasele din centru. Veneau dinspre cascada Iguazu, unde vom fi si noi in primele zile din februarie, si vor continua spre sud in Ushuaia, ce-i drept intr-un ritm mai alert.

Cred ca stam destul de bine la intalniri cu conationali, mult mai bine decat Alexandra, pe care am intalnit-o intr-un magazin de suveniruri de la marginea lui Salar Uyuni, care in 8 luni intalnise doar 3 romani, inclusiv noi 2.

In Santiago cel mai interesant lucru pana acum a fost turul orasului facut pe jos condus de un ghid care este platit la sfarsit sub forma de bacsis, in functie de cat de multumit ai fost. Asa ca al nostru ghid s-a straduit sa merite acesti bani si prestatia lui a meritat sa fie recompensata. Daca nu-ti place poti oricand pleca fara a plati nimic si din acest motiv se numeste „Free Tour”, fiind optional bacsisul de la final.

Acum cateva zile, in Argentina, ni s-a stricat Kindle-ul la o presiune ridicata asupra lui si am ramas fara cartile noastre electronice, asa ca am venit pregatiti sa cumparam unul nou, aici in Santiago. Diana a fost destul de inspirata si a cautat pe internet daca altii s-au confruntat cu aceeasi problema, si se pare ca majoritatea au primit unul nou in schimb. Am incarcat skype-ul cu credit si am sunat la Amazon.com si din fericire ne vor livra unul nou la adresa hostelului nostru simpatic (EcoHostel Chile). Pana la sosirea lui ne-am gandit sa petrecem cateva zile in Valparaiso, Vina del Mar si poate sa participam la festivalul de tango din Santiago.

Azi am ajuns in jur de 2 dupa-amiaza in Valparaiso si desi, pentru a ajunge la hostelul la care Diana facuse rezervarea, a trebuit sa urcam pe o straduta abrupta cam 20 min (amintindu-ne de perioada din Cuzco, Peru), am avut o surpriza foarte placuta, intrucat atat atmosfera din hostel, cat si camera sunt foarte dragute…cred ca o sa stam mai mult aici in asteptarea Kindle-ului :).

Ne-am cazat repede si in jumate de ora ne-am indreptat spre un seminar de gatit mancaruri traditionale despre care citisem cate ceva pe internet si la care pofteam sa participam. Dupa ce am cunoscut si ceilalti turisti “bucatari” din grupul nostru: Brenda – USA si Jake si Sarah – Australia si bineinteles profesorul, ghidul si fotograful nostru Boris, am pornit catre locul pregatit pentru seara culinara, pentru a alege impreuna ce anume dorim sa invatam sa preparam in cele 5h de curs. In functie de ce s-a votat, am facut o lista de ingrediente si am mers cu totii la piata si supermarket pentru a-l ajuta pe Boris in caratul sacoselor :)

Ne-am hotarat sa preparam ceviche (specialitate din peste alb crud cu multa lamaie, am incercat si in Peru asa ceva) si empanadas (specialitati facute dintr-un aluat similar cu cel pentru gogosi, dar fara drojdie si care pot contine diferite umpluturi, noi am pregatit cu branza) ca aperitive, pe care le-am servit cu 2 tipuri de salsa pregatite tot de noi, am avut o salata de rosii si un pahar de vin alb.

Felul principal a fost putin mai neobisnuit, placinta de porumb cu carne de vaca si pui, de data asta servit cu un pahar de vin rosu, si desertul a fost pe baza de chirimoya (un fruct foarte, foarte dulce si bunnnn). In plus Boris ne-a invatat 2 retete pentru bautura lor nationala, pisco sour, pentru a carei origine se duce o mica batalie intre peruani si chilieni, ambii spunand ca este bautura lor nationala.

Va dati seama ca atat ceaiul cat si cappucino-ul oferit dupa toate aceste bauturi cu origini in struguri au fost bine venite, nu de alta dar ne vazusem hostelul si strada doar pentru vreo 20 minunte inainte de curs si vroiam sa fim siguri ca taxiul ne va duce tot acolo.

Toata experienta de gatit s-a petrecut avand in fundal si in timpanele noastre muzica folclorica chiliana, afland astfel cateva detalii despre artisti chilieni, printre care si de Violeta Parra, o importanta cantareata si pictorita pentru chilieni datorita contributiei pe care a adus-o in special muzicii folclorice. Am inteles ca a calatorit mult prin satele din Chile si a cautat oameni in varsta ce cunosteau cantece populare vechi si i-a inregistrat cantand, dupa care a imprimat aceste cantece pentru a le face cunoscute si noilor generatii (am cautat pe net si cred ca este si un film despre viata ei ce a fost nominalizat anul acesta la Oscar in categoria filmelor straine – “Violeta se fue a los cielos”).

A fost o experienta pe care dorim s-o repetam cu siguranta…de ce nu in propria bucatarie, reproducand ce-am invatat aici.

Pe langa multele sfaturi despre gatit, Boris ne-a oferit in timpul drumului catre piata si cateva detalii despre Valparaiso. Orasul-port si-a inghesuit casele pe mai mult de 40 de dealuri, din varful carora poti avea o priveliste frumoasa catre Pacific. Accesul catre culmile acestor dealuri se poate face in unele locuri cu ajutorul unor funiculare, care la un moment dat au erau in jur de 30, insa momentan mai sunt vreo 12 din care doar 4 fiind functionale. Curios este faptul ca desi sistemul de troilebuze a fost introdus cam acum 70 de ani, azi inca mai poti vedea unele dintre troleibuzele originale.

Valparaiso este un oras foarte colorat la propriu si cu activitati foarte diverse, asa ca vom profita cumva de ele urmatoarele zile, deocamdata fiind la capitolul mancaruri traditionale si vinuri bune :)

Dupa ce ne-am luat la revedere de la Bolivia…

Posted on by
2


…am petrecut cateva zile in San Pedro de Atacama, undeva in nordul lui Chile. Ajunsi dimineata am constatat cu mirare ca oraselul era foarte agitat, cu foarte multa lume ce forfota pe strazi, iar noua ne era foarte greu sa gasim un loc de cazare. Intr-un sfarsit am gasit la un pret exagerat o camera disponibila si ni s-a explicat ca in zilele ce vin se sarbatoresc mortii, iar in Chile e o mare sarbatoare care se lasa cu zile libere (doua) si astfel au capatat un weekend prelungit. Intr-adevar, pana seara toate parcarile de la hoteluri, barurile si restaurantele erau pline.

Ai destule lucruri de facut, insa dupa experienta Salar Uyuni nu mai eram foarte atrasi sa vedem alte lagune sau lacuri de sare, asa ca intr-una din zile am iesit sa ne plimbam cu bicicletele prin imprejurimi, iar intr-o noapte senina am fost la un mic observator aflat la cativa km de San Pedro de Atacama. Fiind o zona destul de izolata de civilizatia si de luminile ei, este un loc ideal pentru observat stele, la doar cativa km fiind unul dintre cele mai importante telescoape din lume. In ciuda faptului ca a fost foarte frig in acea noapte, lucrurile si povestile impartasite de ghidul canadian Les au fost foarte interesante. A urmat, cu ajutorul a 10 telescoape de diferite dimensiuni, forme si tehnologii, partea cu observarea stelelor din constelatia Orion, a 2 stele ce se invarteau una in jurul celeilalte, a planetei Jupitor si a altor constelatii luminoase ce nu-mi mai amintesc cum se numesc. La sfarsitul turului, toti am beneficiat de o ciocolata calda si de posibilitatea de a adresa intrebari cat mai multe ghidului.

Ne-am gandit sa nu ne ducem direct spre Santiago, ci sa facem un fel de zig-zag, ce-si are un colt in Salta, Argentina si duminica ne-am pornit cu autobuzul de zi pentru o calatorie de 7h. Am ales aceasta varianta pentru ca citisem pe net ca vom avea peisaje frumoase pe drum si vom vedea, in apropriere de Salta, muntele in 7 culori.

Aici am descoperit un centru cultural ce ne-a indreptat spre scoala latino americana de dans si arte unde am fost 2 zile la rand la cursuri de dans folcloric argentinian. Profu’ ne-a aratat succesiunea pasilor si figurilor caracteristice pentru El Gato, La Chacarera si El Escondido, iar intr-una din seri am asistat si la o lectie de tango argentinian. Abia in ultima zi am urcat cu gondola pana pe muntele San Bernando pentru a avea o buna panorama asupra orasului, dupa care am pus picioarele in miscare pe scari, pana in oras unde intr-un parc din centru unde am gasit un copac cu fructe de sezon. Asa ca am inceput sa mananc si sa ma manjesc cu dude.

Ne-am continuat zig-zag-ul si dupa o calatorie de 20h cu autobuzul am ajuns in Mendoza, oras renumit pentru podgorii si pentru muntele Aconcagua (cel mai inalt varf din America Latina, aproape 7000m).

Cele mai frumoase 4 zile din Bolivia

Posted on by
2


Cand ajungi in Bolivia, toata lumea iti spune sa vizitezi Salar Uyuni, uriasa mare de sare, asa ca in timp ce eram in Potosi am cautat mai multe informatii despre acest loc si in special cum se poate ajunge acolo. Sunt trei optiuni si tinand cont ca suntem in Bolivia, am eliminat varianta ce-si are startul in Chile. Celelalte doua isi au pornirea din Uyuni si din Tupiza si dupa ce-am cantarit review-urile citite pe internet si banii din buzunar, am luat decizia de a porni din Tupiza, mai ales ca oarecum din intamplare, am dat peste o oferta buna. Norocul a fost ca atunci cand a sunat Diana la un hostel din Tupiza, pe langa pretul camerei am aflat ca cei care detin hotelul, patroneaza si o agentie turistica si aveau pentru a doua zi dimineata 2 locuri disponibile intr-un jeep. Dupa o mica negociere, au accepat sa ne astepte cineva la autogara si sa ne ofere gratis o camera, asta intrucat urma sa ajungem cu un autobuz la 1 dimineata.

Insa cum autobuzul a intampinat ceva probele, iar noi ceva dezamagiri privind seriozitatea si punctualitatea bolivienilor, am ajuns la 4 dmineata fix in Tupiza.

Dupa un somn scurt de 3 ore si mic dejun, am urcat in jeep, alaturi de Peter din UK si Franceszca din Germania. Celalalt jeep s-a umplut si el imediat cu 3 suedezi (Sam, Alex si Camila) si o elventianca (Monika).

Cum am iesit din Tupiza pupilele ni s-au si dilatat la vederea peisajelor… munti rosii, ba galbeni, ba gri inchis, neobisnuit de multe culori intr-o zona restransa. Stiam ca urma sa mergem cu masina aproape toata ziua, dar nu ne pasa de acest lucru, noi doar bucurandu-ne de privelisti. Pe aceste meleaguri, rotile nu fac cunostinta cu asfaltul, se merge doar pe drum pietruit sau de pamant sau pe nisip sau prin apa, insa masinile noastre ne-au oferit suficient confort si cateodata prea multa caldura :).

Ti-e greu sa crezi ca pot exista sate atat de izolate, cel mai apropiat sat vecin fiind la cativa zeci de km, insa din cauza lamelor care traiesc la aceste altitudinii, crescatorii sunt nevoiti sa le urmeze, iar minerii trebuie sa fie destul de aproape de minele lor. Intr-unul din sate jeep-ul nostru a franat brusc si a oprit intrucat in mijlocul drumului am dat de grupul cultural-folcloric al satului care a inceput sa cante in scopul de a strange bani de la turisti. Motivul?…dorinta lor de a merge la un festival folcloric din Potosi, unde sa-si reprezinte satul, costumele si cantecul. Chiar ne-au placut si am participat la golirea aerului din cutia cu donatii.

Turul avea totul inclus: transport, ghid, mancare, cazare peste noapte in anumite locuri din acest parc national. Asa ca primul pranz l-am avut intr-un loc cu mai multa verdeata, lucru destul de rar, si cu totii ne-am incantat gustul cu masa oferita. Iarba aici este foarte scurta si foarte tare si bineinteles ca atunci cand m-am pus jos, am avut senzatia ca zeci de spini isi fac loc prin tesatura subtire al pantalonilor mei…era un atu sa fii imbracat cu blugi.

Dupa un total de 275 km am ajuns la locul primului nostru somn in acest parc si intrucat e o raritate camera dubla, am dormit intr-o camera cu 5 paturi si cu alti 3 turisti din grupul nostru. Acest lucru se intampla la 4200m si cei care nu au petrecut suficient timp la altitudine mare, au avut de suferit in aceasta seara si noapte. Cei din Elvetia si Suedia au fost loviti destul de bine de raul de inaltime, insa ghizii, bucatareasa si noi am avut grija de ei si cu totii erau apti a doua zi dimineata pentru a continua calatoria.

Cu fiecare ora inaintata, peisajul devenea din ce in ce mai interesant si aveam o reala stare de bine. Nici unul dintre noi doi nu ne doream sa fim in alta parte decat acolo. Am inceput sa vedem munti cu 2, 3 sau 4 culori si nu ne-am lasat pana nu l-am vazut si pe cel cu 7 culori. Acesti vulcani si-au facut de cap, creatia lor fiind absolut incredibila, afectand intr-un fel sau altul toate lagunele de aici. Nu gasesti doua lagune identice, una este galbena, una este alba, alta este albastra, una urat mirositoare, alta are malurile pline cu detergent natural si cel mai mult mi-a placut laguna Verde, care este de un verde intens din cauza mineralelor care isi au sursa in vulcanul Licancabur, la poalele caruia se gaseste. Nu este o idee buna sa ai contact cu aceasta apa, pentru ca si-a capatat culoarea din cauza magneziului, cuprului si aresenicului. Nici macar pasarile flamingo nu doreau sa-si schimbe coloritul din roz in verde.

Cei care doresc sa investeasca 10h pentru a urca vulcanul Licancabur, au parte de o surpriza placuta pentru ca vor gasi un alt lac in crater al carui culoare este de un verde si mai intens. Insa aceste lacuri isi au culoarea verde doar intre orele 11 si 17, restul timpului fiind de culoare neagra.

Fiind foarte aproape de granita cu Chile, ai parte si desert, de unul care seamana cu ceea ce a imaginat Salvador Dali intr-unul din tablourile sale si din acest motiv, a capatat numele de Desertul Dali. E neobisnuit sa vezi in mijlocul nisipului niste stanci uriase ce au fost aruncate de eruptia unui vulcan.

Ne-am intors pe acelasi drum pentru a lua pranzul intr-un loc mai neobisnuit, pentru ca ne-am dat jos hainele si in costum de baie am intrat in mica piscina cu apa termala, de la malul unei lagune cu pasari flamingo doar la 100m.

Credeam ca s-a terminat cu castigul de altitudine, insa ne-am inselat pentru ca la peste 5000m se gasesc gheizerele din Parcul National Eduardo Avaroa…insa nu sunt cum imaginam sa fie…mai degraba m-au dus cu gandul la vulcanii nostri noroiosi. De aici am coborat spre noua noastra locatie pentru noapte, pentru a profita de vorba „primul venit, primul servit” si ne-am ales camerele langa singura soba, care nu functioneaza cu lemne ci cu un muschi foarte dur ce creste in aceste parti.

Dupa noua descarcare al rucsacilor, mancarii si a buteliei de pe jeep, am pornit catre cea mai apropiata locatie de acest hostel, si una dintre atractiile principale: Laguna Colorada. Da, este foarte colorata, pentru ca pe o lungime de 10m te intalnesti cu patru culori: apa rosie, vegetatia verde-galbui de la mal, urmata de pietris alb si apoi de pietre vulcanice negre. Parca si miile de pasari flamingo de aici sunt mai rosii decat in celelalte lagune.

Dupa o plimbare mai lunga de 1h am revenit la hostel si cu totii ne-am dat seama ca de data asta, bucatareasa a cam dat gres cu felul doi, niciunul dintre noi apreciind crenvustii dintre legume si oua cu ketchup. S-a intamplat o singura data sa nu ne placa ce a gatit. Diana zice ca totusi erau acompaniati de cartofi prajiti, ceea ce ne-a cam placut.

A treia zi a pornit si ea devreme, cu trezitul la acelasi 6:30, mic dejun la 7 si pornit motoarele la 7:30, dar nu ne pasa de acest lucru, cu totii dorind sa vedem lucruri noi. Aceasta zi a fost dedicata mai mult animalelor noi pentru ochii nostri: vicunia, strutul alpin si simpaticelor sinsile. La pranz chiar am oprit in dreptul unor stanci formate din lava intarita, unde am pornit la vanatoare fotografica de sinsile. Seamana foarte mult cu iepurii si au culoare foarte apropiata de cea a stancilor, asa ca e destul de dificil sa le gasesti.

Insa atractia zilei a fost arborele de piatra si ajuns la el ne-am pus la incercare imaginatia in ceea ce priveste facutul fotografiilor. Aceasta stanca nu este singura de aici, fiind multe altele in zona, si destul de bune pentru facut bouldering.

Dupa alte cateva lagune ne-am pornit spre atractia principala: Salar Uyuni, programat pentru ultima zi. Am mers la marginea lui si ne-am cazat la albul hotel de sare, cu pereti de sare, cu mese de sare, cu scaune de sare, cu paturi de sare si cu podea acoperita cu granule de sare…ceva total nou pentru noi doi.

In ultima zi a inceput mult mai devreme si la 5:30 rotile au inceput sa prinda viteza si la 100km/h nu-ti dadeai seama de asta pe foarte platul Salar Uyuni…e ca si cum ai merge pe o autostrada de 100 de benzi pe sens si mai vezi doar alte 4-5 masini. La 6 fix ghidul si in acelasi timp soferul nostru, Edgar, „a tras pe dreapta” pentru a ne da jos sa vedem un altfel de rasarit de soare. Am vazut rasarituri la mare, pe munte, pe camp, insa total aparte acesta pe mii km patrati de sare pura. Normal ca am fost cuprinsi de entuziasm si am dat frau liber din nou la poze :).

Ca majoritatea marilor si aceasta mare de sare are insulele ei. Ne-am oprit pe singura ce se mai poate vizita si in timp ce ne era pregatit micul dejun, am urcat pana in varf, mergand printre stanci de coral si multi cactusi uriasi. Am gasit si unul prabusit, si pe „crucea” lui scria ca a murit in 2007 si a trait 1203 ani…wow!

Am inaintat pe sare cam 150 km pana la niste „ochiuri” de apa, de unde am putut sa scoatem cristale de sare, cu urme de petrol, iod si litiu. Am luat unele mici ca amintire. Tot aici am testat iluziile optice in cateva poze…ai foarte mult spatiul la dispozitie, doar creativ sa fii.

Dupa alte cateva sute de km am ajuns la mal si ne-am indreptat spre orasul Uyuni, cred ca unul dintre cele mai murdare orase. Niciodata nu am vazut atat de mult plastic imprastiat de vant pe km intregi si se pare ca desi este atractia numarul 1 in Bolivia, nimenui nu-i pasa de mizeria de aici, de drumurule de pamant din oras. Aici sa stai doar in caz de nevoie.

Acum am luat un alt jeep care sa ne duca in San Pedro de Atacama in Chile, cel mai turistic oras din desertul Atacama. Maine este ultima zi in care ne mai este valabila visa de Bolivia si din acest motiv ne-am grabit putin cu calatoritul prin aceasta tara si am vrea sa ne oprim cateva zile intr-un singur loc.

De duminica pana marti

Posted on by
2


La fel ca si in Arequipa, si in Cuzco tot intr-o duminica s-a nimerit sa mergem la rafting. Experientele au diferit: in Arequipa am experimentat pe raul Chili saritori si de gradul 4, iar aici langa Cuzco intrucat de abia incepe sezonul ploios, raul nu oferea mai mult de nivelul 3. Acest lucru am putut oarecum sa-l intuim de la inceput intrucat in comparatie cu instructajul foarte complex de 20 min de la prima experienta, aici ghidul Eduardo ne-a retinut in acest sens doar pentru vreo 2 min.

Dupa cele 2h de rafting ne-am putut bucura de sauna si de un dejun copios, iar dupa am facut zipline (tiroliane peste rau).

“>

Luni, dupa spaniola am ales sa mergem sa vizitam Muzeul de arta contemporana si sa mai facem niste cumparaturi din piata. Intrucat muzeul are activitatea suspendata pentru vreo 3 zile, ne-am ales doar cu piata, de unde am luat legume (inclusiv niste legume deja gatite de localnice si vandute pe strada), fructe cunoscute si necunoscute, dar si 2 fulare pentru ca durerile de gat au persistat in ultimele 2 zile.

Azi dupa amiaza, intrucat Silviu avea ceva de lucru la calculator, am decis sa ma inscriu la un workshop la Muzeul de ciocolata. Experienta a fost interesanta si amuzanta si in plus am aflat si cateva lucruri noi despre arborele de cacao si despre ciocolata. Pentru cei curiosi am sa mentionez cateva dintre aceste lucruri mai jos (zic cateva fiindca nu-mi mai amintesc tot ce ne-a zis Nic, ciocolatierul nostru):

– istoria ciocolatei incepe de la mayasi care obisnuiau sa prepare din pasta de cacao amestecata cu apa, ardei iuti si faina de porumb, o bautura spumoasa si condimentata, de ciocolata;

– in jurul anului 1520 dupa ce conquistadorii au cucerit Mexicul, boabele de cacao au ajuns si in Spania, insa abia 100 de ani mai tarziu secretul ciocolatei s-a raspandit in toata Europa;

– intrucat costurile importului de boabe de cacao si zahar erau ridicate numai persoanele foarte instarite puteau degusta ciocolata;

– prima tableta de ciocolata a aparut in timpul Revolutiei Industriale, cand procesul de obtinere al ciocolatei a cunoscut dezvoltari tehnologice majore; insa dezvoltatea tehnologica nu a adus si modificari in procesul de crestere si recoltare a boabelor de cacao si astfel si in prezent se folosesc exact aceleasi proceduri ca acum 2000 de ani (boabele de cacao sunt recoltate, fermentate, uscate, curatate si macinate, actiuni desfasurate in mare parte manual);

– armata este cea care a imprastiat iubirea pentru ciocolata pe intreg globul, iar totul a inceput la sfarsitul secolului al 19-lea, cand regina Victoria a trimis cu ocazia Craciunului cadouri de ciocolata soldatilor ei;

– cei mai mari consumatori de ciocolata sunt americanii, iar asiaticii sunt cei ce o consuma cel mai putin;

– din fructele date de un arbore de cacao pe parcursul unui an se pot obtine intre 7 si 10 tablete de ciocolata.

Dupa ce am prajit boabele de cacao, le-am separat de coaja, le-am pisat pentru a obtine pasta de cacao, la sfarsit ne-am ales niste forme pentru a ne crea propriile ciocolatele, dar si diferite ingrediente. Aveam de ales de la arahide, migdale, alune, m&m, marshmallow, pudre de coca, scortisoara, sare, lapte, ginger, chili, pana la multe alte ingrediente ale caror denumiri nu le-am putut tine minte (majoritatea fiind in Quechua).

“>

Mai mult Cuzco

Posted on by
1

Cei ce ne cunosc stiu faptul ca nu eu sunt artista dintre noi doi:)…

Astfel, cum Silviu nu a putut sa ma ajute azi sa colaboram la realizarea unui nou post, eu am facut o mica schema (roz, bineinteles) ca la astea ma pricep cu cele mai importante activitati de azi si am adaugat si cateva poze.


O sa revenim in urmatoarele zile cu detalii (scrise de Silviu) si poze mai multe.