Azi tare ne-am bucurat, nu neaparat pentru ca ne-am luat bilete spre Puno, ci pentru ca dupa o luna de Peru, in sfarsit am putut vorbi romaneste cu alti drumeti din tara noastra. Au trecat pe langa noi purtand un dialog pe foarte intelesul nostru, ce pentru amandoi a provocat o expresie de mare uimire si bucurie, iar dupa cateva zecimi de secunde ne-am intors si am strigat dupa ei Ne-am pus la vorbe, chiar pe acel trotuar ingust, si eram foarte atenti la ce ne spuneau fara a ne da seama ca uneori incurcam lumea ce trecea pe acolo. Mai tarziu am vazut o persoana care simula mersul pe sarma pe bordura ramasa libera celorlalti pietoni

Ne-ar fi placut sa fi stat mai mult de vorba cu ei, insa urmau sa plece peste cateva zeci de minute cu autobuzul spre Arequipa, fiind prima lor experienta in fotoliile celor de la Cruz del Sur. Le-am zis cateva lucruri despre urmatoarea lor destinatie si despre canionul Colca, insa am uitat sa le zicem de rafting-ul de acolo. Sper sa fi tinut minte numele blogului nostru si sa citeasca cateva lucruri despre Arequipa, si poate Bogdan le va convinge pe fete sa se aventureze la o experienta interesanta pe raul Chili.

La amiaza, dupa ultima ora de spaniola a Dianei, am pornit la picior spre autogara din Cusco pentru a ne alege un autobuz frumos pentru Puno si de data asta am zis sa mergem pe rotile companiei Ormeno. Pe drum am oprit la o piata de suveniri, care cred ca este cea mai ieftina din Cusco si am facut prima achizitie vestimentara pentru mine: un pullover din lana de pui de alpaca, pe care probabil nu-l voi purta in tara pentru a nu starni un sir de glumite prietenesti 😉

Intrucat ne pregatim de Bolivia, am facut o noua investitie in seria Lonely Planet si deja ne imaginam ce lucruri vom face acolo. Eu unul ma astept sa stam mai mult de o luna si probabil sa facem si mai multe lucruri ca-n Peru. Am amanat plecarea spre Bolivia, pentru ca am avut ceva de lucru si apoi, pentru ca Diana a “hotarat” sa-si intareasca sistemul imunitar printr-o lupta cu o gripa, poate locala. Acum este mai bine, a scapat de febra si tuse, insa mai are dureri in gat pe care il mai amorteste din cand in cand cu o varianta de tantum verde.

Pentru ca am avut parte de niste gazde foarte primitoare si prietenoase am facut cadou celor care au avut grija mare de noi cate o carte, lucru care i-a emotionat. Totodata, am pregatit niste rechizite pentru copii de pe insulele din Lacul Titicaca, asa cum recomanda cei din Lonely Planet.

Aseara, am sarbatorit o luna de America de Sud printr-o cina la restaurantul Jack’s, care cred ca este unul dintre cele mai populare printre turisti. De ce spun asta!? Pentru ca deseori am observat lume care sta la coada pentru a prinde o masa si intradevar experienta culinara de aici a meritat fiecare banut. Este o combinatie foarte reusita dintre bucataria peruana si cea europeana, asa ca am hotarat sa sarbatorim si ultima zi de Cusco in acelasi mod. Insa am decis sa repetam experienta dupa ce am gasit inchis restaurantul Two Nations, recomandat cu mare caldura de Stef si Sandi (www.8luni.ro)

A meritat tot efortul sa ajungem si sa vedem Machu Picchu. Cel mai mare avantaj al acestui sit este locul in care este plasat, de unde te poti bucura de o priveliste minunata, in jur putandu-se vedea 44 de munti si o vale foarte adanca sapata de raul Urubamba, rau care in anotimpul ploios creste de 5 ori mai mult. “Picchu” in limba quechua inseamna “munte”, asadar toti muntii din jur sunt pe jumate “picchu” si in binecunoscutele vederi apare Wayna Picchu, acel varf din spatele sitului arheologic.

Multe constructii au fost ridicate tinand cont de cele mai importante evenimente astronomice in functie de care a fost creat calendarul incas. De exemplu, exista camere cu doar doua ferestre si atunci cand soarele zambeste in dreptul primei, inseamna ca in acea zi este solstitiul de vara, iar cealalta fereastra anunta solstitiul de iarna, asta in cazul ideal in care norii sunt absenti. Apropos de evenimente astronomice, des am intalnit persoane care fac confuzia intre solstitiu si echinoctiu, ba echinoctiu de vara, ba solstitiu de primavara. Ca un sfat, cel mai simplu este sa te gandesti la echinoctiu, care in prima parte are termenul “echi”, ce inseamna “egal”, si la cele doua momente calendaristice in care ziua este egala cu noaptea si care se intampla primavara si toamna. Asadar, avem echinoctiu de primavara si de toamna, iar solstitiul il lasam pentru vara si iarna.

Este bine sa te folosesti de serviciile unui ghid in Machu Picchu care pentru doua ore te plimba prin cele mai importante zone ale sitului si vei asculta cele mai probabile teorii in legatura cu istoria acestui loc. Probabil vor exagera cu importanta dualitatii in cultura incasa atunci cand intr-un anumit loc se gaseste 2 obiecte similare: 2 ferestre, 2 pietre ce ajutau, din nou “probabil”, la observatiile astrologice, s.a.m.d. Dupa cele doua ore cu ghidul, probabil si ele influentate de dualitatea incasa, ai timpul tau in a explora zona si a-ti face fotografii din binecunoscutul unghi.

Dar ca sa ajungem sa ne pozam in Machu Picchu si apoi sa ne laudam ca am vazut o minute a lumii, am facut ceva drum. Cel mai simplu mod de a ajunge la acest sit este sa te folosesti de cel mai scump tren din lume, unde pentru 1km platesti mai mult de 1 EUR. Privind bugetul nostru, care trebuie sa se dilueze pe 6 luni, am facut multe cautari pe la agentiile de turism si documentari pe internet pentru a gasi cel mai avantajos cost pentru noi doi. Cel mai ieftin a iesit sa mergem pe cont propriu si ne-ar fi costat 250 USD si ar fi insemnat sa calatorim cu vreo 3 autobuze si sa petrecem 2 nopti in Aguas Calientes, orasul de la poalele muntelui Machu Picchu care este si cel mai scump si betonat oras din Peru. Insa, am gasit o oferta la o agentie care ne-a costat 260 USD si o singura noapte in Aguas Calientes, asa ca am hotarat sa mergem pe mana lor. Ne-au oferit transport de 6-7 ore cu microbuzul pana la o hidrocentrala, de unde urma sa mergem pe jos intr-o plimbare 2 ore pana la Aguas Calientes, cina acolo, cazare peste noapte, intrarea la Machu Picchu (~140 lei), transport cu autobuzul pana sus la intrare, tren inapoi pana la hidrocentrala si din nou microbuz pana la Cusco.

Ne-am trezit putin mai devreme pentru a servi micul dejun si am fost luati de la hostel de catre agentul nostru si lasati la microbuzul Cusco-Hidroelectrica. Drumul a fost foarte spectaculos, intrucat am urcat mai sus de 4500m dupa care am inceput sa coboram pana la 2500m si am avut parte de peisaje incredibile, insa si de multe serpentine si de un sofer mult prea sportiv. Atat de sportiv incat Dianei i s-a facut rau si la un popas, unde am putut sa ne realimentam cu apa, si-a revazut tot micul dejun. In prima parte a drumului am avut parte de un asfalt nou-nout, insa dupa vreo 2 ore am ajuns lucrarile de asfaltare din urma si am dat de un drum de pamant si piatra, care curba printre foarte multi bananieri. La un moment dat, in localitatea Santa Maria, am iesit de pe acest drum si am intrat pe unul tot de tara, insa mult mai ingust ~3,5m, spre Santa Tereza si mai departe spre hidrocentrala. Pe drumurile acestei tari gasesti foarte multe cocoase care incearca sa limiteze viteza prea grabitilor soferi peruani si am fost foarte uimit sa le intalnesc inclusiv pe acest drum de pamant si piatra. Din cate am inteles mai tarziu de la un peruan, doar politia din Lima are in dotare radare, asa ca sa nu va uimiti ca in mijlocul unui drum drept in pustiu se franeaza si masina face incet hopa.

Cand mergi pe asa drum cu un asa sofer simti o doza de adrenalina pompata in sange, mai ales in curbele stranse in care nu puteai sti daca te vei intalni sau nu cu altcineva din fata. O doamna chiar a inceput sa rada pe fond nervos Din fericire am ajuns cu bine, iar Diana s-a convins ca avem nevoie sa facem o investie in 2 bilete de tren pana la Ollaytaytambo, de unde puteam sa ne intoarcem in Cusco cu o masina pe o varianta mai normala si mai asfaltata de drum.

Surprizele noastre nu s-au terminat odata cu ajungerea la hidrocentrala. Am constantat ca al nostru grup nu a fost intampinat de nici un ghid care sa ne “ghideze” pana la Aguas Calientes. Stiam numele lui, Senior Primo (in traducere Dl. Varu), asa ca pentru jumate de ora l-am cautat in acea zona si fiind de negasit am hotarat cu totii sa mergem singuri pana la orasul de beton. Este o plimbare foarte usoara si frumoasa pe langa calea ferata cu a carei ocazie ne-am cunoscut mai bine cu ceilalti drumeti din grupul nostru. La cateva minute dupa ce s-a intunecat am ajuns in orasul mai sus pomenit si am fost intampinati de fiul ghidului nostru, un baiat de vreo 14-15 ani pe nume Rodriguez, care s-a dovedit a fi bun organizator. Pe tatal lui nu l-am vazut deloc, probabil pentru ca nu a indraznit sa ne cunoasca sau mai bine zis sa-l cunoastem. Rodriguez ne-a ajutat sa cumparam biletele de tren pentru a doua zi catre Ollaytantambo si ne-am simtit mai relaxati.

Pentru a prinde rasaritul sus la sit este indicat sa te trezesti cat mai dimineata, sfat de care am tinut cont. Asa ca la 4:40 ne-am trezit si am fost uimiti sa vedem cat de activ poate fi acest oras la aceasta ora, cat de multi turisti se indreptau spre autobuze sau spre cararea in trepte care duce la Machu Picchu. Si mai mare ne-a fost surpriza cand am vazut pe stadionul de vis-a-vis cum avea un antrenament de fotbal o grupa de pustani. E foarte, foarte matinal acest oras.

Am luat o hotarare buna sa urcam cu autobuzul, pentru ca multa lume gafaia si era transpirata dupa abruptul urcus, insa care este mult mai usor la coborare, pentru ca ai de a face numai cu trepte. In 50 minute le-am coborat si dupa alte 30 minute de mers usor am ajuns din nou in Aguas Calientes, la timp pentru a servi un pranz si de a ne urca in tren.

A fost cea mai neobisnuita calatorie cu trenul de pana acum. La urcarea in vagon am fost intampinati si indrumati la locurile noastre de catre 3 “nasi”, care mai mult sunt “stewards”. Dupa 15 minute am fost serviti cu mic pranz delicios si cu bauturi, exact ca in avion. Nici dupa alte 10 minute incepe neobisnuitul: la un moment dat trenul opreste si ni se explica prin performantul sistem audio ca in partea stanga putem privi nu stiu ce formatiuni muntoase si alte cateva lucruri, imediat dupa care isi face aparitia un om imbracat viu colorat si cu o masca traditionala. A inceput sa danseze pe ritmurile muzicii proiectate de acelasi sistem audio si sa invite diferite doamne si domnisoare la dans, inclusiv pe a mea Diana Dupa acest show s-a dovedit ca dansatorul este unul dintre “nasi”…tare, nu? Asta nu-i tot…pe niste ritmuri de mers pe podiumurile de la Milano sau Paris, ceilalti doi “nasi”, un domn si o doamna, au facut o prezentare de moda al produselor confectionate din, exoticul material pentru europeni, lana de alpaca, dupa care le-au asezat pe toate intr-un carucior de avion si incercau sa la vanda la calatori…pe foarte bune

In tren ne-am cunoscut si imprietenit cu o americanca, jumatate iranianca, care a locuit 10 ani in Italia si care are un nume foarte obisnuit noua: Roxana 😉 I-a placut ideea noastra de a merge cu taxiul de la Ollataytambo la alte doua locatii din zona, Salineras de Maras si Moray, dupa care sa ne continuam drumul cu taxiul pana la Cusco, asa ca ne-a insotit.

Am avut parte de o vreme excelenta si Salineras s-a dovedit a fi unul dintre cele mai frumoase si interesante locuri pe care le-am vizitat in Peru. Aici exista un izvor de apa foarte sarata si calda, iar lumea din acest sat au construit faleze cu mici gropi in care se lasa apa la evaporat, dupa care se strange sarea ramasa pentru comercializare. Un loc splendit care nu trebuie ratat.

Moray este sit la randul lui interesant, care are o structura mai neobisnuita fiind format din cercuri concetrice si fiecare cerc cobora cu 1,5-2m fata de cel din exteriorul lui, astfel cel mai mic cerc este si cel mai adanc.

Taximetristul s-a dovedit a fi un sofer foarte bun si cu mare grija pentru masina lui incapatoare, asadar in cazul in care ajungeti in Ollataytambo si doriti sa mergeti in aceleasi locuri, intrebati la parcarea bus-urilor de langa gara de Edwin si pentru 90 soli va duce la Cusco prin aceste locuri si daca sunteti 3 sau 4 e un targ foarte bun.

Pentru noi doi a fost o zi excelenta cu locuri deosebite si oameni cu care doresti sa fii prieten.

Cusco este vechea capitala al Imperiului Incas si este declarat de catre Unesco “World Heritage Center”. Din acest motiv este bine sa te pregatesti pentru niste preturi exagerate pentru a vizita anumite locuri, deseori lovindu-te de senzatia ca se profita de pe urma ta, ca turist strain, datorita discrepantei mari dintre preturile oferite tie si turistului cu buletin de Peru.

Aici a fost inventat asa numitul Boleto Turistico care iti ofera accesul la diferite situri si muzee din Cusco sau de langa si care te costa 130 soli pentru 10 zile sau 70 soli pentru 1 zi. Din toate cele 16 intrari doar cateva situri merita vazute, pentru restul neputand trece peste senzatia ca sunt doar niste ziduri. Asa ca va recomandam din acest bilet sa vizitati Saqsayhuaman(mai cunoscuta printre turisti ca “sexy woman”), Ollaytantambo, Moray, atelierul de arta textila de la Chincero, optional situl Pisac si spectacolul de dans de la Centro Qusqo de Arte Nativo.

Agentiile vand asa numitul City Tour care costa 15 soli si care timp de 4-5h esti dus la siturile din jurul orasului Cusco, din care doar Saqsayhuaman merita.
Cred ca cel mai inspirat ar fi urmatorul tur cu plecare de dimineata, cu putin inainte de ora 8:
– Saqsayhuaman
– Pisac (optional)
– Ollaytantambo (unde se poate servi pranzul)
– Salineras de Maras (unul dintre cele mai frumoase zone din Valea Sacra, intrare 5 soli)
– Morray
– Chincero (atelierul de arta textila)
– inapoi in Cusco
– daca ajungeti inainte de 19:00: spectacolul de dans de la Centro Qusqo de Arte Nativo

Nu stiu daca exista vreo agentie care sa vanda acest tur, asa ca ar fi o idee sa va folositi de un taxi sau de o agentie care sa faca acest tur in cazul in care ar fi vreo 8 oameni. Ati avea nevoie de Boleto Turistico de o zi, eventual de un ghid si de un sofer cu masina.

Merita vizitat muzeul Inca care se gaseste in Boleto Turistico si care pentru intrare se plateste 10 soli. Un alt muzeu interesant este cel al ciocolatei, Museo Choco, unde pentru 70 de soli poti lua parte la un workshop de 2 ore, in care inveti sa faci ciocolata cu diferite arome, incepand de la farmarea boabelor de cacao pana turnarea in forme si sa pleci acasa cu propria creatie Celelalte muzee pot fi ignorate.

Daca esti pasionat de sport si de munte ai suficiente activitati si variante de trekking spre Machu Picchu:
– rock climbing
– plimbari cu montain-bike catre Moray si Salineras
– rafting pe Urubamba
– trekking de 5 zile pe Inca Trail pana la Machu Picchu (necesita din timp rezervarea pe internet unui loc pe acest traseu) ~ 500 USD de persoana
– trekking de 5 zile prin Salkantay pana la Machu Picchu (foarte spectaculos pentru ca se schimba foarte des peisajul: stanca, jungla, rauri, cu maxim de altitudine peste 5000m, etc) ~ 500 USD cu ghid, ~ 150 USD pe cont propriu
– Inca Jungle cu destinatia Machu Picchu (1 zi pe bicicleta, 1 zi rafting, 1 zi calare, 1 zi mers) ~ 350 USD si 200 USD daca il cumperi din Arequipa

Centrul orasului abunda de restaurante si baruri, iar unul dintre ele s-a autoproclamat cel mai inalt “irish pub” din lume la 3300m, pe nume Paddy’s Pub, unde am vazut meciul de rugby intre Scotia si Romania din cadrul campionatului mondial de rugby din Noua Zeelanda…pacat ca au revenit in ultimele 10 min si ne-au luat avantajul.

Recomand sa beti multe sucuri de fructe, cel mai mult ne place sa mergem la “jugeria” de pe strada Murari, la 5 min de Plaza de Armas, unde pentru 500ml de suc natural platesti intre 3,5 si 5 soli. Din cauza ca unele fructe nu sunt zemoase, acestea sunt diluate la alegere cu suc natural de portocale, apa sau lapte…m-am indragostit de lucuma cu lapte, tare gustos

Fructele sunt ieftine si au o aroma si o consistenta mult mai placuta decat cele ce ajung in Romania: ananas, banane, chirimoya, avocado, etc.

Mai stam aici cateva zile pentru ca am de lucru la cateva proiecte, in timp ce Diana va continua cursurile ei de spaniola si in cazul in care mai descoperim lucruri interesante in Cusco vom face update la acest post.

Dimineata, odata cu primirea omletei de la micul dejun, ploaia si-a facut simtita prezenta pana cand ne-am spus unul altuia “sa ne fie de bine!”. Imediat dupa, soarele a zis sa ne incalzeasca brunetele capatini si dupa ce gazda noastra ne-a spus ca o ploaie in aceasta luna tine maxim 30 minute, am decis sa nu ne mai incarcam rucsacul mic cu “foitele”, adica gecile de firma care ne protejeaza de vant si ploaie. Ne-am salutat gazda si am pornit spre locul de intalnire cu microbuzul care urma sa ne duca, impreuna cu altii, prin anumite zone din Valea Sacra.

Am testat camera pe Diana si inca ma gandeam cum sa fac rost de un filtru de polarizare. In dorinta de a evita preturile mult prea speculative din numeroasele magazine foto din zona centrala, care imi cer mai mult decat dublul preturilor vazute pe site-urile din Romania, am pornit acum vreo doua zile, aka “alaltaieri pe noua” (asa mi-a spus Diana), spre zona comerciala El Molino, unde gasesti multe produse electronice, haine si altele. Ni s-a spus ca este vorba de o zona comerciala detinuta de o firma boliviano-peruviana si ar exista in mai multe orase. Spunandu-le aceiasi descriere prietenilor nostri olandezi, au dorit sa vina impreuna cu noi pentru a-si cumpara si ei un fierbator de jumatate de litru pentru taitei (“noodles”). Am oprit un taxi si Diana a negociat in stilul ei dedicat taximetristilor:
D: “- Cat costa pana la El Molino?”
T: “- 10 Soles.” (atat ne-ar costa cu autobuzul sa mergem cam 100km)
D: “- Ultima oara m-a costat 3.” (e o minciuna)
T: “- 6 Soles.”
D: “Nu. 3 Soles!”
T: “OK!”

Am intrat bucurosi de pretul negociat si ajunsi acolo ne-am dat seama ca avem de-a face cu un bazar, un fel de “Aleea Castanilor”, cei din Berceni stiu despre ce vorbesc, cu multe tarabe care vindeau super televizoare, care mai mari si mai subtiri decat altele, sisteme audio de ultima generatie, camere foto compacte, DSLR-uri…insa nici unul nu vindea filtre pentru obiectivele foto. Asa ca ne-am multumit cu un lacatel pentru rucsac, un adaptor pentru priza si niste banane mici si aromate. Am zis sa nu luam branza si masline de langa televizoare.

Revenind la ziua de azi, desi am cerut un ghid care sa vorbeasca in ambele limbi de circulatie importanta in turismul de aici: spaniola si engleza, am primit unul “dotat” cu doar o singura limba: spaniola. Insa, spre mandria mea si laudarosenia mea, am inteles aproape totul, acest lucru datorandu-se profului Marius si cursurilor intesive de spaniola pe care le frecventam zilnic cate 4h, aici in Cusco la scoala Proyecto Peru, pentru 5 zile.

Dupa jumate de ora norii au dorit sa reapara si la prima oprire, ruinile incase de la Pisac, tare ne doream “foitele” lasate la hostel. Am fost nevoiti sa investim in 2 pelerine de ploie, care au facut fata doar picaturilor dese si reci, nu si vantului care facea dificila ascultarea cuvintelor spuse de ghidul nostru. Toata lumea isi doarea sa se termine cat mai repede aceasta vizita si dupa ce am ascutat legendele si istoriile adevarate, ne-am intors cat mai degraba la microbuz. Odata cu aceasta vizita, am recuperat putin din timpul pierdut la cele doua devieri catre targuri locale cu suveniruri, ce au fost insotite de textul, oral zis, “doar acum aveti sa cumparati suveniruri, ca nu ne mai oprim aici la intoarcere”. Am evitat cu usurinta aceasta mica manipulare 😉

Urmatoare oprire a fost la Urubamba pentru a lua un pranz si dupa ne-am dus catre situl arheologicul de la Ollantaytambo, unde am avut parte de soare si putin mai multa aglomeratie. Pe tot parcusul acestui drum peisajele sunt incredibile, in special cele de la Ollantaytambo. Acest oras este aproape in intregime turistic, cu zeci de baruri si restaurante, hosteluri, hoteluri si pante terasate necultivate de localnicii care au prins gustul turismului.

Ultima oprire a avut loc la o tesatorie, unde am putut vedea cum se folosesc numai produse naturale pentru curatarea si colorarea lanei. Pe post de detergent folosesc o radacina pe care o dau pe o razatoare intr-un vaz cu apa, in care spala pentru jumate de minut lana care iese impecabil de alba. Pentru culoare folosesc diferite plante sau un parazit al cactusului despre care am vorbit in calatoria din Canionul Colca. Am fost uimiti sa vedem cat de multe culori se pot obtine folosind produsele naturale si cat de eficient este procesul de colorare.

Inainte de a pleca din Cusco in diverse activitati ce implica urcarea de pante, am avut nevoie de 3 zile sa scapam de durerile de cap datorate altitudinii. Asa ca am facut doar eforturi minime, am dormit mai mult, am baut multe lichide, in special ceai de coca, am mancat multe fructe. Am luat impreuna decizia ca dupa terminarea cursurilor de spaniola, sa mergem la Machu Picchu.

In seara asta am cumparat de pofta niste branzeturi si rosii

La 5:30 dimineata ne-a lasat autocarul in terminalul din Cusco, asta pentru ca soferii nostri s-au grabit putin si am ajuns cu jumatate de ora mai devreme. De data asta am vrut sa economisim 80 S pe transport si am ales o companie mai noua, cu o denumire mai dificil de pronuntat: Carhuamayo. Inainte de a alege aceasta companie ne-am uitat bine la poze si intradevar scaunele erau foarte similare si la fel de confortabile cu cele de la Cruz del Sur. Insa au fost kilometri foarte multi facuti pe nistre drumuri cred mai de tara. Spun asta pentru ca, desi era foarte intuneric si nu vedeam nimic, auzeam pietre mici lovindu-se de caroseria mastodontului rosu (asta este culoarea firmei) si inauntru a inceput ca aerul sa devina irespirabil din cauza prafului, care nu era in niciun fel filtrat de nepornitul sistem de ventilatie. Au fost cateva zeci de minute insuportabile pentru mine si stateam cu polarul la nas, poate, poate nu voi trage pe nas prea mult praf (si sa sangerez din vreo nara, nu Misu? :)). Cred ca urmatoarea calatorie o vom face din nou cu Cruz del Sur.

Ajunsi in terminalul putin modern de aici, am avut bafta sa fim intrebati de o doamna daca dorim cazare la hostelul familiei si din poze ne-a cam placut. Am negociat pretul de la 70 la 60 S si a fost buna cu noi sa ne primeasca imediat in camera, fara a mai astepta ora normala de check-in. Hostelul se numeste Villa San Blas si arata bine, fiind pozitionat la vreo 10 min de vestita Plaza de Armas. Asa ca am dormit cateva ore si dupa mic dejun am plecat la picior prin oras pentru a gasi o cazare convenabila pentru urmatoarele saptamani si o scoala de spaniola pentru a face cateva cursuri intensive (4h pe zi).

La fiecare pietonala cu trepte oftam inainte de a le urca intrucat, abia ajunsi la peste 3000m, la acest tip de miscari inimile noastre pompeaza foarte puternic si cer aer…asadar vreo cateva ore ne-am simtit putin ametiti si aveam nevoie sa facem pauze dese. Ma bucur sa vad ca nu suntem singuri in aceasta situatie :). Am vazut cateva persoane care se opreau din urcat treptele si isi puneau mana pe piept fortand procesul de inspiratie.

Am fost la 5 scoli de spaniola din care in finala s-au calificat 2, iar acum procesul de alegere este dificil, mai ales cand ai langa tine o balanta veritabila. Ne-a fost mai usor sa alegem intre cele 2 hosteluri finaliste, cel in care am fost deja primiti si unul dintr-o casa coloniala renovata si cu o camera foarte cocheta. De maine ne mutam la cea cocheta si a carei pozitie ne va ajuta sa ne antrenam plamanii 😉

Totodata ne-am interesat pe la agentii pentru diverse activitati, inclusiv Machu Picchu, si intr-una dintre ele, surprinzator, ne-am reintalnit cu cuplul de francezi care a facut parte din grupul din Canionul Colca si urmeaza sa cinam impreuna.

Ahh, azi am investit cativa soli si intr-un filtru UV sperand ca asa voi face cateva poze mai reusite in anumite conditii de lumina.