Da! A venit si acest moment…gata cu umblatul prin Argentina. Avem o colectie intreaga de stampile pe pasaport de la vamile lor, ba cu intrari si iesiri din Chile, ba din Uruguay.

Am decis ca primele din aceste ultimele zile sa le petrecem in Esteros del Ibera, unde am vrut sa facem cunostinta si cu pampasul mlastinos al acestei tari. Dupa ce am revenit in Buenos Aires am luat autobuzul spre Mercedes, unde la 4 dimineata ne astepta un jeep care sa ne duca ultimele 120km pana la Colonia Carlos Pellegrini, oraselul cel mai dornic de turisti. Cat de dornic!? Pai, primesc in fiecare an cam 25.000 si ei numara doar 700. Jeep-ul era o masina americana, o nava amiral pe patru roti in care abia simteai drumul de pamant cu suficiente denivelari. Rasaritul l-am prins chiar peste lacul mult vizitat si cu toti am tresarit cand soferul a folosit mai cu zel frana si in loc sa evitam vreo groapa cum ne asteptam, soferul se straduia sa nu calce aligatorul care s-a gasit sa se incalzeasca pe drumul inca cald de peste noapte. Saracul s-a cam speriat, incercand chiar sa-si ridice labuta stanga sa catere micul zid de piatra ce separa lacul de drum…sigur nu i-a iesit.

Am ajuns la lodge-ul nostru in jur de ora 6, fiind asteptati cu micul dejun pregatit si camerele pregatite pentru un somn bine meritat. Cand ne-am trezit si iesit afara, am fost loviti in plin de aer fierbinte si in unanimitate am decis sa ne folosim de piscina din curte si impreuna cu Marcelo, gazda noatra, am facut planul de bataie: 1 excursie mai spre seara si alte doua a doua zi.

Dupa ce am mancat ceva foarte usor ne-am dus cu ghidul nostru pana la camping-ul municipal (unul dintre cele mai frumoase pe care le-am zarit vreodata) si ne-am imbarcat intr-o barca pentru a ne duce pe lac. Am vazut din nou animale in elementul lor: muuulte pasari, aligatori, capibara, cerbi, caprioare si maimute. Si a doua zi excursiile facute au constat in plimbari in natura pentru a vedea animale.

Pentru a pleca de aici am apelat din nou la un jeep, insa de data asta unul mai pe masura europenilor, adica nu la fel de spatios si absorbitor de socuri. Aveam emotii cu privire la aceasta iesire din Carlos Pellegrini pentru ca in seara precedenta am avut de-a face cu o racoritoare si placuta ploaie de vara, insa care putea crea probleme drumului de pamant. Norocosi fiind, am putut merge pana la Posadas, de unde, in nici in 15 minute, ne-am urcat in autobuzul spre Puerto Iguazu si dupa alte 6 ore ne-am cazat si ne-am dus mai departe pana in Brazilia pentru a cumpara bilete de autobuz spre urmatoare destinatie. Ajunsi in terminalul lor, singura companie cu bilete spre Bonito, era inchisa asa ca am decis sa revenim peste doua zile dimineata pentru a le cumpara…o sa vedeti ca acum iar ne-am schimbat putin planul din cauza autobuzelor.

A doua zi, tehnologia digitala din telefon si-a facut datoria si la 6:30 a pornit alarma programata cu dibacie de catre noi. Am pregatit rucsacii mici cu muuulta apa, cateva fructe, cate ceva de facut sandvisuri, prosoape, costumele de baie si bineinteles camerele. Ne-am servit in graba micul dejun care a intarziat sa apara pe mese, am ocolit marea piscina si ne-am oprit la statia de autobuz pentru a-l prinde pe primul ce se indreapta spre partea argentiniana a cascadei Iguazu.

Acolo unde raurile Parana si Uruguay se unesc, iar granitele Argentinei, Paraguayului si Braziliei se pot vedea aproape cu ochiul liber, se afla Puerto Iguazu, poarta din aval catre Parcul National Iguazu si cascadele sale faimoase, 270 la numar. Am inteles ca pe langa Buenos Aires si Glaciarul Perito Moreno, acest parc este una din cele trei mari atractii ale Argentinei. Parcul national care inconjoara poate cea mai impunatoare cascada din lume are o suprafata de 70 km patrati de padure subtropicala.

Hostelul la care ne-am cazaat in Puerto Iguazu este cel mai mare in care am stat pana acum, cu zeci de camere, o sala imensa cu canapele si mese normale, o piscina de cateva sute de metri patrati si o bucatarie foarte aglomerata seara. E o adevarata industrie acest hostel si recunosc ca a fost destul de bine acolo.

Am ajuns printre primii la intrarea in parc, chiar inainte cu cateva minute de deschiderea caselor de bilete si am facut un plan de bataie, dupa ce ne-am uitat pe harta parcului si la timpii scrisi la diferitele rute. Accesul la aceste trasee se poate face pana in ora 15, exceptand Garganda del Diablo unde accesul e permis pana in ora 16. Nu ne asteptam la o astfel de restrictie.

Dupa o plimbare prin padure de 15 min, am inceput sa auzim vuietul produs de apa in cadere si imediat dupa ce am intrat pe traseul superior am dat peste o priveliste incredibila…oare cum sa nu faci ochii mari cand pe retina ti se proiecteaza zeci si zeci si zeci de cascade de diferite inaltimi, latimi si debite. E ceva ce merita vazut.

Dupa ce au inceput norii sa se rarefieze si sa apara soarele in scenariu, ne-am indreptat spre traseul inferior de unde am luat si o barca spre insula San Martin de unde puteam vedea mai bine a doua cascada ca marime dupa Garganda del Diablo. Pentru cei pasionati de fotografie e foarte interesant subiectul ce intervine in peisaj: curcubeul. Intelegi si motivele aparitiei lui atunci cand simti cum esti racorit de cantitatile mari apa pulverizata in aer…foarte bine primite datorita caldurii.

Aceasta racorire nu ne-a fost suficienta si am luat barca care te plimba prin fata unor cascade si la doua dintre ele, am facut mai bine cunostinta cu ele, intrand sub ele intr-o mica masura, cat sa ramanem teferi, racoriti si foarte zambitori

Am lasat capitanul in urma si ne-am continuat drumul pe uscat pana la statia de tren, ce ne-a dus pana la capatul unei punti, ce mergea doar cateva sute de metri peste ape, pana chiar deasupra celei mai mari cascade de la Iguazu: zgomot, apa pulverizata, curcubee, totul alb si multa lume. E o adevarata incantare sa privesti cum acea cantitate uriasa de apa cade intr-o explozie alba si sa simti racoarea ei. Am stat cateva zeci de minute acolo si cand ne-am uitat la ceas deja se facuse 1:30…am luat puntea la pasi rapizi si am prins chiar la timp trenul ce cobora spre iesirea din parc. Insa nu acesta era gandul nostru. Mircea, colegul de facultate cu care m-am trezit nas in nas in El Chalten, Argentina, ne-a dat un pont, iar accesul spre acel pont se facea pana in ora 15.

Ne-am reaprovizionat cu apa, de data asta de la robinet, pentru ca nu am dorit sa dam 10 USD pe 750ml, si am pornit prin padure pe un traseu de 3km, pana cand am ajuns la o alta cascada, mai mica, dar la baza careia puteai sa te racoresti inotand micul bazin format acolo. Cand am ajuns acolo am realizat de ce Mircea spunea sa ne ducem prima oara acolo, pentru ca ai soare inainte de pranz. Oricum, tot ne-a placut sa stam sub cascada

A doua zi de dimineata la 7:30 a venit acelasi taximetrist sa ne duca din nou pana in Brazilia, si a fost cel mai bine sa facem asa si ca timp si ca bani. Am oprit la terminal si din pacate am constatat ca nu puteam sa plecam in aceasi seara spre Bonito, din lipsa de locuri…insa pentru a doua zi, tot de dimineata, am gasit un autobuz spre Campo Grande, de unde puteam sa luam un alt autobuz spre Bonito. Acum ne-a ramas sa cautam un loc de cazare si din fericire soferul stia un hostel frumusel la cateva minute de terminal…perfect. Ne-am dus acolo, am lasat rucsacii si ne-am intors la masina pentru a ne continua drumul pana la parcul Iguazu (partea Braziliana). Chiar ne-a ajutat mult acest taximetrist si a meritat din plin sa ii lasam in plus 10 USD.

Desi cele mai multe caderi de apa se afla pe teritoriul Argentinei, panorama lor poate fi admirata mai bine de pe teritoriul brazilian. In partea braziliana, drumetia a durat 3h fata de cele 10h petrecute cu o zi in parcul argentinian. Daca esti in zona si ai de ales intre cele 2 parcuri, noi zicem ca partea argentiniana trebuie aleasa.

Am turnat cam 800 de poze la cascada Iguazu si in continuare sunt incantat sa descopar noi modalitati de a folosi aceasta jucarie primita cadou de la bunii mei prieteni cand am sarbatorit 30 de ani. Multumesc dragii mei, cum mai imortalizam eu minunile naturii fara darul vostru?? 😉