Mult a fost, putin mai e…odata cu intrarea in Brazilia, au inceput sa reapara emotiile. Stiam ca e ultima tara e care o vizitam si ca mai avem la dispozitie mai putin de 3 saptamani pana cand Condoru’ Roz trebuie sa-si ia la revedere de la America de Sud si sa isi ia zborul catre glia natala.
Am planificat cele 3 saptamani astfel incat sa umblam, descoperim cat mai multe in primele doua, iar in ultima sa ne relaxam total. Asa ca dupa Foz de Iguacu ne-am indreptat anevoios catre Bonito; anevoios pentru ca iar autobuzele ne-au cam incurcat planurile si ne-au trebuit vreo 40h si vreo 4 autobuze sa ajungem la destinatie. Cu cateva luni in urma, cunosteam in Valparaiso, Chile un cuplu de olandezi care isi incepusera calatoria lor in jurul lumii in Brazilia; asa ca serile, in timp ce savuram mancare romaneasca si un pahar de vin chilian, ne interesam si despre locurile vizitate de ei in Brazilia. Una din recomandarile lor a fost Bonito, asa ca dupa ce m-am documentat bine pe net despre ce se poate face acolo, ne-am decis sa mergem si ne-am facut o rezervare la Pousada Caramancho. Bonito este un orasel micut in regiunea Mato Grosso do Sul care se mandreste cu o suita de rauri cu apa perfect cristalina pentru snorkeling, precum si foarte multe pesteri. Agentiile din oras ofera peste 30 de tipuri de activitati care pot dura 2h sau chiar o zi intreaga, insa ce ni s-a parut interesant a fost ca nu e nevoie sa mergi sa te interesezi la mai multe agentii, sa incerci sa vezi ce conditii ofera sau sa negociezi deoarece toate ofera aceleasi preturi intrucat acestea sunt stabilite la nivelul primariei. Noi am avut 2 zile la dispozitie asa ca am ales sa facem snorkeling in Rio Sucuri si in Rio do Prata si sa vizitam Gruta do Lago Azul.
De la Bonito doream sa ajungem pe coasta braziliana sa descoperim mult vestitele lor plaje. A fost mai greu decat ne-am imaginat, bus, avion, avion, bus din nou (si nu catre destinatia dorita, a trebuit sa ne schimbam planul si sa-l adaptam la programul autobuzelor) si pe la 2 noapte am ajuns in Ubatuba, un orasel la oceanul Atlantic. Am avut ceva peripetii intrucat cu greu am dat peste o cazare la ora aia, insa pana la urma am fost incantati ca am petrecut 2 zile aici la plaja. E o locatie inca nu foarte cunoscuta si pe buna dreptate, nu cred ca orasul in sine poate prezenta vreo atractie, insa plajele de langa acest oras sunt superbe. E prima oara in viata noastra cand stam pe o plaja care este marginita de padurea care se ridica pe muntele ce porneste de pe plaja, senzatia de a sta la umbra unor ficusi inalti, pe un nisip deschis la culoare si un ocean cald…moment kodak. Dupa plaja, am intrat cateva sute de metri in padure si ne-am clatit de sare in cascada unui rau cu apa curata si racoroasa. Cei mai curajosi sareau cei 8-9m ai cascadei mai mari pana in laguna foarte adanca de la baza ei.
Am lasat in urma centrul orasului Ubatuba prin care trece Tropicul Capricornului si urmatoarele 2 nopti le-am petrecut in Ilha Grande, o insula de vreo 200 km patrati foarta bogata in vegetatie si plaje tropicale, fara trafic motorizat (exista doar vreo 3 masini ale primariei din cate am inteles), ci doar roabe si carucioare. Accesul catre Abraao, orasul principal de pe insula se face doar cu ajutorul unui feribot sau al unor catamarane. E o insula ce e departe de a fi usor de strabatut, la cat de mica este cel mai inalt punct ajunge la 952m altitudine, asadar poti face drumetii de cateva ore pana la anumite plaje mai putin populate, tolanitul la soare nefiind singura activitate, desi doar asta am facut :). Cred ca a fost locul meu preferat de pe teritoriul brazilian 
Dar cum sa ratam cel mai vizitat oras din emisfera sudica, Rio de Janeiro!? Ne tot gandeam cu ce sa incepem oare, incercam sa ne organizam astfel incat in cele doar 3 zile avute la dispozitie sa descoperim cat mai multe. Traiesti lucruri antitetice in acest oras: buna dispozitie si deschidere a oamenilor dar si omniprezentele preveniri legate de jafuri, plajele si muntii frumosi dar si favelele haotic construite, curatenia in zonele populare dar cu multele cladiri urate.
In ziua in care am ajuns in Rio, am fost pentru a vedea ultima repetitie a unei scoli de samba, chiar pe faimosul sambadrom. Intrarea a fost libera si ne-am integrat in atmosfera creata de brazilienii simpli care se bucurau mult sa-i vada pe cei din cartierul lor si scoala lor favorita de samba. Fiind repetitie, au lipsit carele alegorice, dar nu au lipsit confetiile, baloanele alb-albastre, berea, sucurile si cei 5000 de dansatori ce au defilat prin fata noastra timp mai bine de o ora si jumate. Defilarea este bine organizata, cei 5000 de dansatori fiind impartiti pe grupuri, fiecare cu cate 1 sau 2 coregrafi care ii “dirijeaza” si trebuie sa pastreze un anumit tempou pentru ca totul sa se termine in timpul stabilit…posibil ca la un moment dat sa te saturi de aceeasi melodie care este cantata live timp de 1h30 de catre 10 voci si 200 de percutionisti.
Ca fapt divers, cand ne intorceam de la Cristo Redentor, chiar la baza muntelui, am dat peste Consulatul Roman din Rio de Janeiro, intr-o cladire mare si una dintre putinele cu o arhitectura frumoasa din acest oras…e chiar vis-a-vis de gara trenuletului care te duce la faimoasa statuie al lul Iisus. Surprizele au continuat si in cateva minute am ajuns pe Rua Rumania iar din piata de unde trebuia sa luam microbuzul spre hostelul nostru, am fost absorbiti de un “bloco”: o petrecere de samba in strada: peste 50 de percutionisti, 4 voci, un camion cu foarte multi watt in difuzoare si un alai de vreo 500 de persoane ce dansau pe ritmurile auzite. Nu ai cum sa nu te distrezi in astfel de ocazii :).
Ultima saptamana am incercat sa ne relaxam Florianopolis unde am incercat cateva plaje si am petrecut o noapte inedita pe sambodromul lor.desi carnavalul de aici nu este de anvergura celui de la Rio, iar o scoala de samba are doar 3000 de dansareti, ne-am distrat de minune.
Cu ocazia ultimelor zile din calatoria noastra ne-am tot gandit la toata aceasta experienta, cat ne-am schimbat, ce ne-a placut, ce nu, ce ne-ar placea sa mai facem, ce ne-a provocat frica sau emotii, ce ne-a facut sa radem cu gura pana la urechi…
Cu mana pe inima, au fost cele mai frumoase 6 luni din viata mea si sunt asa recunoscatoare lui Silviu ca m-a convins sa-l insotesc. Speram sa mai avem astfel de experiente.
Acum ne indreptam spre terminalul de busuri sa ne luam rucsacii si apoi la aeroport. Am gasit cu greu un wi-fi, asa ca stau pe o bordura pentru a incerca sa vedem daca reusim sa publicam acest articol inainte de plecarea spre tara. Restul pozelor vor veni si ele in curand
Speram sa ne vedem cu bine. Obrigada!
