Autobuzele si cum am schimbat planul din cauza lor

Cand am plecat din insula Chiloe am avut in plan sa mergem cat mai in sud posibil prin Chile si sa traversam granita spre Argentina la Chile Chico. De ce am vrut asa!?…pentru ca Patagonia din Chile este mult mai verde si cred ca mai frumoasa, desi mai ploioasa decat cea din Argentina.

In insula Chiloe am stat o singura noapte in orasul Ancud si cred ca am mai fi stat o noapte daca hostelul nu ar fi fost complet ocupat pentru a doua zi. A fost unul dintre acele hosteluri care te invita la relaxare: living room foarte luminos, geamuri mari si terasa cu priveliste spre ocean, bucatarie generoasa si bine echipata. Chiloe e patria pestelui si al fructelor de mare, asa ca ne-am dus in piata si am luat jumate de marlucius de aproape 2kg si fructe de mare la niste preturi incredibile. Desi a incercat, Dianei nu i-au placut fructele de mare asa ca am mancat singur raviolele cu sos facut din ele, care, poate din greseala, au iesit foarte gustoase.

Am facut doar un singur lucru in Chiloe si anume ne-am dus sa vizitam o colonie de pinguini intrucat aici e singurul loc din lume unde pinguinii Magellan si cei Humbold convietuiesc impreuna. Totusi, am fost putin dezamagiti deorece a fost cea mai mica colonie pe care am vazut-o pana acum, nu cred ca erau mai mult de 300 de animalute in frac, insa excursia a compensat cu privelistele oferite de falezele Pacificului si una dintre cele mai bune empanade mancate in America de Sud.

Dupa excursie am pornit spre Puerto Montt pentru a ne continua drumul in sud si singura optiune pentru acea zi a fost sa ne luam bilete pe feribotul care duce in Chaiten, pe timp de noapte. Aveam cateva ore la dispozitie in Puerto Montt, insa nu prea ai ce face in acest oras. Cei drept si noi ne-am pierdut sensibilitatea fata de asezarile urbane, mai mult interesandu-ne activitatile pe care le poti face in zona lor. Clar ca exista si exceptii precum Pucon, Bariloche sau Valparaiso (Pucon mi-a placut foarte mult).

Dand dovada de putina imaginatie culinara si foame de proportii, am intrat in mall-ul destul de apropiat de port si ne-am zis sa ne delectam cu niste pui gatit in sosul delicios de la KFC. Departe de avea ceva in comun cu gustul cu care ne-am obisnuit Romania, foarte departe. Asadar, am mai adaugat ceva pe lista de mancaruri pe care ne-am jurat ca nu le vom mai incerca aici in America de sud. O alta vedeta pe aceasta lista este pizza de la Pizza Hut.

La 12 noaptea ne-am imbarcat in feribotul spatios si ne-am asezat la o masa ce era dotata si cu prize, numai bune pentru electronicele noastre. Dupa mai bine de 1,5h ne-am indepartat de dane si pana dimineata la 8 ne-am straduit sa dormim cumva pe 4 locuri :)

Am ajuns in Chaiten si am acostat in foartele mic port de aici, ne-am luat rucsacii la spinare si am mers mai putin de 1km pana in oras. Nu sunt mai mult de 5 ani de cand orasul a fost la mila unui mic vulcan din zona ce a erupt si a schimbat infatisarea orasului. Fiindca aceasta eruptie a fost insotita de ploi abundente (ceva foarte comun in aceasta zona) s-au creat inundatii puternice acoperind jumate din oras cu cenusa, ce seamana mai mult cu zgura si care a ingropat casele pana la jumate. E un oras fantoma, multi dintre locuitori stramutandu-se de aici, doar cativa ramanand in casele lor intacte. Vezi excavatoare si camioane care cara de zor zgura, insa mai devreme de 3-4 ani nu ispravesc, asa mi-a spus un mester in ale folosirii excavatorului.

Am decis sa mergem mai departe si in cateva ore eram din nou pe drum, intr-un autobuz mic spre Futaleufu, undeva foarte aproape de granita cu Argentina. Absolut incantatoare peisajele: lacuri, paduri, munti, varfuri inzepezite, nori ce dadeau o alta lumina acestui tablou, iar cand ne apropiam de Futaleufu ne-am minunat de raul Rio Grande, unul dintre cele mai apreciate din lume pentru facut rafting, alaturi de Colorado si Zambezi (sau Zambia).

Am sosit aici cu gandul de a face un rafting, insa pretul era dublu fata de cel pe care ni-l imaginam. Noi ne gandisem ca ar fi de doua ori mai scump decat in Pucon.

Ne-am resemnat cu o mica plimbare in zona si am cautat autobuz ce sa ne duca in sud. Acum incep schimbarile de plan, pentru ca singurul autobuz saptamanal ce merge direct la Cohayaque, plecase in ziua sosirii noastre si atunci ramasesem cu solutia de a schimba 3 autobuze pana acolo.

Si asa calatoream ca nebunii in ultimele zile, ne-am zis ca nu are rost sa ne fortam si sa facem asta, pentru ca am pierde probabil prea multe zile si am decis sa trecem granita si sa mergem pana la Esquel de unde sa ne continuam drumul spre sud, pana la El Calafate sau El Chalten sau pana la Los Antiguos. Ajunsi la granita si dupa ce ne-am luat la revedere de la vamesii chilieni, am dat binete cu cei argentinieni, care au constat o problema, o data datorata sistemului lor informatic si o data al mai putinului dotat organ plasat in spatele ochilor lor zelosi.

Se pare ca sistemul lor informatic nu inregistrase iesirea noastra din Argentina si vamesilor nu prea le pasa de faptul ca aveam stampila de iesire din Argentina, una cu aceeasi data de intrare in Chile si alta datata pe ziua curenta cu iesirea din Chile, un lant cronologic foarte normal pentru o calatorie aflata 100% in legalitate. Pe langa asta, ne-au intrebat de visa desi nu avem nevoie de asa ceva.

In tot acest rastimp eram foarte calmi, insa deodata ni s-a ridicat pulsul atunci cand a venit soferul autobuzului sa ne spuna ca are un program de respectat si ca va pleca fara noi mai departe. Acest punc vamal nu este unul prea utilizat, masinile fiind rare, mai ales autobuzule si nu doream sa ramanem blocati pe aici. Instant am inceput sa facem presiuni la vamesi si in ultimul moment ne-au dat pasapoartele si am putut sa ne continuam drumul asa cum ni-l planificasem. Aveam de-a face cu doua sentimente: unul de bucurie ca am prins autobuzul si unul ranchiunos fata de vamesii argentinieni.

Planul nostru cu autobuzele a fost in continuare perturbat de programul lor si nici de data asta nu ne puteam indrepta spre sud, decat peste 4 zile. Totusi am vazut in acest lucru o oportunitate si am decis sa plecam in aceeasi noapte spre Puerto Madryn, unde aveam sansa sa vedem ultimele balene, inainte de a pleca toate din golfurile peninsulei Valdes.

A fost o decizie buna, chiar foarte buna. In aceste golfuri vin balenele pentru a da nastere la puii lor care isi incep viata doar de la 5000 de kg. Au ales acest loc pentru ca apele sunt calme si abundente in hrana, deoarece aici se intalneste curentul rece ce vine dinspre Antartica cu cel cald ce vine dinspre Brazilia. In lunile septembrie si octombrie sunt cu zecile balenele si incepand cu luna noiembrie pornesc sa emigreze, odata ce puii lor pot face acest lucru.

Am luat o excursie in aceasta peninsula si inainte de balene, am fost in Punta Norte unde plajele tocmai incepeau sa se populeze de lei si elefanti de mare, iar in maxim doua saptamani plajele vor fi pline ochi cu mii de exemplare. Asa ca se face cumva schimbul de atractii, mai ales ca odata cu aceste mamifere apar si vanatorii lor: orcile.

Dupa, ne-am mutat in estul peninsulei pentru a vizita o colonie de pinguini Magellan, aici fiind mult mai multi decat in Chiloe si mult mai aproape de tine. Facundu-se amiaza, am continuat deplasarea spre locul destinat pranzului, unde preturile iti faceau sa-ti treaca orice pofta de mancare. Dar, din fericire pentru burtile noastre, am venit pregatiti cu niste sendvisuri foarte bune cu branza, sunca de pui, rosii, avocado si salata, iar fiindca cei de la garda lor de mediu nu ne-au lasat sa mancam undeva in afara zonei cu cladiri, ne-am ascuns de ei, chiar pe marginea unei faleze foarte inalte cu o priveliste de felicitare postala. Ne-am felicitat de mica noastra ilegalitate si ne-am continuat drumul spre sud, de unde urma sa luam o barca pentru a face cunostinta cu niste mame balene.

Alaturi de alti 30 de oameni ne-am suit intr-o barca si ne-am pornit cu viteza maxima spre golful cu pricina. Mai erau alte doua barci acolo, fiecare cu balena ei si la un moment dat, in departare langa una dintre ele, cu totii am vazut o coada de balena…ce bucurie se citea pe fata tuturor si cred ca si ceilalti erau la fel de nerabdatori ca noi doi, sa ajungem sa vedem una de aproape.

Capitanul nostru a gasit o balena fara barca dupa ea, ci doar cu pui si am inceput sa ne apropiem de ea. Ce exclamatii se faceu cand balena iesea cu cocoasa afara si arunca apa sau cand scotea capul cu acele umflaturi albe. Sa vezi o balena de aceste dimensiuni la mai putin de 10 metri, sa vezi si sa auzi cum arunca apa atat de sus este o experienta de neuitat.

Am lasat balenele si ne-am continuat drumul spre sud pana la El Chalten, cel mai renumit loc din Argentina pentru drumetii si chiar cred acest lucru. Noi am dedicat o singura zi drumetiilor, insa cel mai bine ar fi sa stai 4-5 zile aici si sa faci cat mai multe trasee. Drumetia noastra ne-a dus pana foarte aproape de Fitz Roy si ghetarul lui ce-si gaseste sfarsitul intr-o laguna in-cre-di-bi-la. Au meritat din plin cele 9 ore de mers, mai ales ca la aceasta vreme soarele rasare la 5:30 si apune dupa 10, tare imi place asta :)

In dimineata plecarii lumea a fost mica, pentru ca inainte de a urca in autobuzul spre El Calafate, m-am intalnit cu Mircea, fost coleg de facultate, si prietena lui. Primele vorbe ne-au iesit dupa cateva secunde in care ne-am uitat unul la altul cu mare surprindere. Am apucat sa vorbim doar 5 minute, o data pentru ca autobuzul meu urma sa plece si apoi pentru ca era o vreme foarte buna si Fitz Roy-ul era neatins de nori si mare pacat era sa nu porneasca degraba spre el.

Acum mergem pe banda rulanta si ajunsi la El Calafate, am vizitat unul dintre cele mai faimoase locuri din Patagonia, ghetarul Perito Moreno. Vezi capatul care inainteaza in lac, este capatul din care se rup bucati de gheta si pica in apa lacului. Totul este foarte bine amenajat aici, cu multe balcoane unde te poti aseza pe banci si pur si simplu sa te uiti la ghetar si sa asculti cum se crapa, cum cad zgomotos bucati mici sau mari in apa si cum undele formate ajung cu putere la mal. Am gasit doua locuri numai bune, unul intr-un balcon cat mai dreapta, unde am stat mai bine de 1h fara sa ne deranjeze nimeni si unul cam la 50 m de capatul din stanga de unde am observat cele mai multe desprinderi mari de gheata.

E aproape imposibil sa faci fotografie in momentul in care vezi cum o bucata de cateva tone se desprinde din ghetar, mai ales cand uiti camera pe autodeclansare dupa 10 secunde . Asa ca ma multumesc doar cu valurile produse si experienta foarte linistitoare.

Acum suntem in Puerto Natales si ne facem planul pentru o drumetie de cateva zile in Torres del Paine si unde nu ar trebui sa avem de a face cu autobuze :)

A, Diana s-a apucat de impletit, cica imi pregateste cadoul de Craciun. Pare extraordinar de incantata, dar revin cu date despre rezultat :)