Azi ne-a anuntat prietena noastra J ca ne-au mai ramas 100 de zile de calatorit prin acest continent si marcam aceasta zi intr-un loc foarte pitoresc numit Pucon, undeva in zona lacurilor din Chile.

Am inceput in forta prima zi din cele 100 ramase, cu o mica lupta cu apele repezi ale unui rau, coborand pe el cu o barca de rafting, ca doar suntem in zona preferata de chilieni pentru practicarea acestui sport. Mai sunt si altele, insa mai mult accesibile cu caiacul. Am facut o echipa buna cu un cuplu englez, ce au un plan de calatorie ce se intinde pe un an, si am facut fata cu brio la cazatoarele de gradul 3 sau 4. Au fost doua momente cand faceam in barca precum un bostan in portbagaj si din fericire nu am parasit gonflabila pentru a testa capacitatile neoprenului de pe mine.

La prima vedere ne place mult in Pucon si credem ca vom mai sta cateva zile pe aici, pentru ca ar fi lucruri de facut pe aici: ape termale, un vulcan, cunoasterea comunitatii mapuche.

Ieri am primit in sfarsit noul Kindle si imediat ne-am cumparat bilete pentru a porni catre sud si pentru a lasa in urma Santiago si Valparaiso, unde am petrecut mai bine de 10 zile intr-un mod placut.

Am stat intr-un hostel foarte simpatic in Valparaiso, unde ne-am imprietenit cu alti calatori europeni si 3 seri la rand am cinat impreuna, cu mancaruri cat mai romanesti posibil: tochitura cu mamaliguta, legume la cuptor, salata de rosii, crema de capsuni, vita la gratar, etc. Ne-a facut placere sa gatim si sa lungim cina cu povesti si vin chilian.

Valparaiso este un loc aparte asa ca am decis sa petrecem 6 zile aici si ne-am alocat mai mult timp pentru a lucra, in cazul meu, si pentru a cauta cazare si lucruri de facut in Brazilia, in cazul Dianei. Se anunta un sejur cu un buget mai ridicat acolo, pentru ca atunci cand am cumparat biletele de avion nu ne-am gandit ca intoarcerea din Rio de Janeiro ar coincide cu carnavalul, perioada in care preturile pentru cazare cunosc pe grafic niste cresteri semnificative. Acum ne-am facut o idee si in urmatoarele zile vom actiona cu cardul pentru a rezolva anumite lucruri pentru calatoria din Brazilia.

Ne-au ajutat mult in ultimele zile intalnirele cu brazilienii pentru ca ne-au oferit mai multe ponturi despre anumite locuri din tara lor. Cu unul dintre ei si cu un chinez am plecat din Santiago pentru a face o excursie montana de o zi, asa ca am luat metroul pentru 20 min, un autobuz pentru 1h30 si un taxi pentru ultima ora, pentru a urca spre glaciarul San Francisco, unde Halu, brazilianul din poveste, s-a bucurat pentru prima oara de zapada. I-am oferit cu drag consultanta in cum se fac bulgarii de zapada si cum sa se dea cu punga de plastic la vale :).

Am simtit spiritul chinez in a face lucrurile repede, era primul la urcat, nu-l preocupa prea mult calatoria pana la ghetar, ci sa ajunga cat mai repede acolo. Deseori il vedeam nerabdator si cum se framanta in pauzele noastre de admirat peisajul sau de a sta cu picioarele goale in laguna rece.

In ultima vreme alegem cu grija muzeele pe care sa le vizitam si cel mai interesant ni s-a parut Museo de la Memoria din Santiago, in care ti se prezinta perioada in care Chile a fost condusa de Pinochet si Junta lui militara, de la atacarea palatului prezidential si moartea lui Salvador Allende (1973) si pana la referendumul din 1988, ce a pus capat, in mod pasnic, la dictatura militara. Sunt impresionante marturiile video si e aproape imposibil sa ramai nemarcat de umilintele traite de majoritatea populatiei chiliene: abuzuri ale carabinierilor, asasinari, razii de proportii uriase in cartierele mai sarace prin care erau luati pe sus cu miile toti barbatii de peste 14 ani, mai putini cei batrani, torturi inimaginabile si alte acte complet inumane. Ma gandesc ca ar fi trebuit sa spuna cate ceva si despre motivele pentru care existau foarte multi chilieni care il sustineau pe Pinochet, fiind votat la plebiscitul din 1988 de peste 45% din populatie.

Dintre toate muzeele vizitate pana acum, Museo de la Memoria ni s-a parut cel mai interesant pentru ca pleci de acolo puternic impresionat de cele vazute si auzite.

Cum noua ne cam place sa dansam, nu am ratat ocazia de a merge la petrecerile organizate in timpul festivalului de tango de la Santiago, unde am avut din nou placerea sa vedem o demonstratie al cuplului Javier Rodriguez si Andrea Misse.

Era sa uit de scurta noastra vizita in Vina del Mar, un oras invecinat cu Valparaiso, care poate fi ignorat daca nu este soare pentru a merge la plaja…atat de aproape si atat de diferit si de insipid.

Asa arata planul nostru, un zig-zag urias intre Chile si Argentina pana in Ushuaia, asa zis-ul capat al lumii. A inceput in San Pedro de Atacama, a continuat cu Salta si Mendoza in Argentina si Santiago in Chile.

Ultimele doua orase chiar merita vizitate, fiind unele dintre cele mai frumoase si active din randul celor pe care le-am vizitat.

Mai toata lumea a auzit de vestitele podgorii din regiunea Mendoza si am dorit sa vedem cateva dintre acestea, asa ca am luat un autobuz pana in Maipu, localitate vecina cu Mendoza, de unde am inchiriat biciclete de la Orange Bike si, pe sub soarele arzator, ne-am inceput procesul de pedalare si vizitare de podgorii si mici fabrici de dulciuri, lichior si ulei de masline.

Am ales sa mergem cu bicicletele pentru ca aici iti este permis sa combini mersul pe doua roti cu degustatul de vin, dobandind dupa cateva vizite capacitatea de a merge serpuind fara a face cunostinta cu asfaltul fierbinte.

Multe dintre podgoriile de aici au fost infiintate de catre cunoscatori din Italia, precum Francesco Rutini sau familia di Tomasso, care au adus faima Mendozei prin vinurile lor. La conacurile acestor familii am vazut cateva care, ce erau folosite pana acum 60-70 de ani si dupa vederea dimensiunilor rotilor, ne-am zis ca trebuie sa fi fost trase de niste cai foarte mari si puternici…o roata fiind la fel de inalta cat mine.

Am intercalat podgoriile cu vizite la fabricile de lichior si ciocolata, iar la una dintre ele ne-au servit si cu cateva tipuri de uleiuri de masline pe care le fac, toate bune. Cand sa vizitam si cea mai vestita podgorie dintre toate, si anume Trapiche, am dat peste niste porti mari, frumoase si inchise…pacat.

Ca si in Salta, am fost la doua lectii de tango si in seara de sambata am fost la prima noastra milonga de pe acest continent. Aici, media de varsta al participantilor este aproape dubla fata de cea din Romania, asa ca ne simteam minoritari impreuna cu ceilalti 6 dansatori mai tineri.

Cand te plimbi pe strazile din Mendoza, iti este dat sa vezi foarte multe case cu o arhitectura deosebita, si la un moment dat nu am mai rezistat si am inceput sa facem poze. Pana acum nu mi-a fost dat sa vad kilometri de case frumoase sau foarte frumoase.

Dupa 5 zile petrecute in Mendoza, ne-am decis sa pornim din nou spre Chile, de data asta in Santiago, care este mult peste asteptari: foarte european, foarte curat, cladiri frumoase, lume eleganta si metrou

In autogara din Mendoza, in momentul cand incarcam rucsacii in autobuz, am avut bafta sa dam din nou peste romani, de data asta doi frati Bogdan si Mircea, impreuna cu care am impartit povesti la carafa de vin rosu si dulce (intrucat continea si capsuni in compozitie) la una dintre terasele din centru. Veneau dinspre cascada Iguazu, unde vom fi si noi in primele zile din februarie, si vor continua spre sud in Ushuaia, ce-i drept intr-un ritm mai alert.

Cred ca stam destul de bine la intalniri cu conationali, mult mai bine decat Alexandra, pe care am intalnit-o intr-un magazin de suveniruri de la marginea lui Salar Uyuni, care in 8 luni intalnise doar 3 romani, inclusiv noi 2.

In Santiago cel mai interesant lucru pana acum a fost turul orasului facut pe jos condus de un ghid care este platit la sfarsit sub forma de bacsis, in functie de cat de multumit ai fost. Asa ca al nostru ghid s-a straduit sa merite acesti bani si prestatia lui a meritat sa fie recompensata. Daca nu-ti place poti oricand pleca fara a plati nimic si din acest motiv se numeste „Free Tour”, fiind optional bacsisul de la final.

Acum cateva zile, in Argentina, ni s-a stricat Kindle-ul la o presiune ridicata asupra lui si am ramas fara cartile noastre electronice, asa ca am venit pregatiti sa cumparam unul nou, aici in Santiago. Diana a fost destul de inspirata si a cautat pe internet daca altii s-au confruntat cu aceeasi problema, si se pare ca majoritatea au primit unul nou in schimb. Am incarcat skype-ul cu credit si am sunat la Amazon.com si din fericire ne vor livra unul nou la adresa hostelului nostru simpatic (EcoHostel Chile). Pana la sosirea lui ne-am gandit sa petrecem cateva zile in Valparaiso, Vina del Mar si poate sa participam la festivalul de tango din Santiago.

Azi am ajuns in jur de 2 dupa-amiaza in Valparaiso si desi, pentru a ajunge la hostelul la care Diana facuse rezervarea, a trebuit sa urcam pe o straduta abrupta cam 20 min (amintindu-ne de perioada din Cuzco, Peru), am avut o surpriza foarte placuta, intrucat atat atmosfera din hostel, cat si camera sunt foarte dragute…cred ca o sa stam mai mult aici in asteptarea Kindle-ului :).

Ne-am cazat repede si in jumate de ora ne-am indreptat spre un seminar de gatit mancaruri traditionale despre care citisem cate ceva pe internet si la care pofteam sa participam. Dupa ce am cunoscut si ceilalti turisti “bucatari” din grupul nostru: Brenda – USA si Jake si Sarah – Australia si bineinteles profesorul, ghidul si fotograful nostru Boris, am pornit catre locul pregatit pentru seara culinara, pentru a alege impreuna ce anume dorim sa invatam sa preparam in cele 5h de curs. In functie de ce s-a votat, am facut o lista de ingrediente si am mers cu totii la piata si supermarket pentru a-l ajuta pe Boris in caratul sacoselor

Ne-am hotarat sa preparam ceviche (specialitate din peste alb crud cu multa lamaie, am incercat si in Peru asa ceva) si empanadas (specialitati facute dintr-un aluat similar cu cel pentru gogosi, dar fara drojdie si care pot contine diferite umpluturi, noi am pregatit cu branza) ca aperitive, pe care le-am servit cu 2 tipuri de salsa pregatite tot de noi, am avut o salata de rosii si un pahar de vin alb.

Felul principal a fost putin mai neobisnuit, placinta de porumb cu carne de vaca si pui, de data asta servit cu un pahar de vin rosu, si desertul a fost pe baza de chirimoya (un fruct foarte, foarte dulce si bunnnn). In plus Boris ne-a invatat 2 retete pentru bautura lor nationala, pisco sour, pentru a carei origine se duce o mica batalie intre peruani si chilieni, ambii spunand ca este bautura lor nationala.

Va dati seama ca atat ceaiul cat si cappucino-ul oferit dupa toate aceste bauturi cu origini in struguri au fost bine venite, nu de alta dar ne vazusem hostelul si strada doar pentru vreo 20 minunte inainte de curs si vroiam sa fim siguri ca taxiul ne va duce tot acolo.

Toata experienta de gatit s-a petrecut avand in fundal si in timpanele noastre muzica folclorica chiliana, afland astfel cateva detalii despre artisti chilieni, printre care si de Violeta Parra, o importanta cantareata si pictorita pentru chilieni datorita contributiei pe care a adus-o in special muzicii folclorice. Am inteles ca a calatorit mult prin satele din Chile si a cautat oameni in varsta ce cunosteau cantece populare vechi si i-a inregistrat cantand, dupa care a imprimat aceste cantece pentru a le face cunoscute si noilor generatii (am cautat pe net si cred ca este si un film despre viata ei ce a fost nominalizat anul acesta la Oscar in categoria filmelor straine – “Violeta se fue a los cielos”).

A fost o experienta pe care dorim s-o repetam cu siguranta…de ce nu in propria bucatarie, reproducand ce-am invatat aici.

Pe langa multele sfaturi despre gatit, Boris ne-a oferit in timpul drumului catre piata si cateva detalii despre Valparaiso. Orasul-port si-a inghesuit casele pe mai mult de 40 de dealuri, din varful carora poti avea o priveliste frumoasa catre Pacific. Accesul catre culmile acestor dealuri se poate face in unele locuri cu ajutorul unor funiculare, care la un moment dat au erau in jur de 30, insa momentan mai sunt vreo 12 din care doar 4 fiind functionale. Curios este faptul ca desi sistemul de troilebuze a fost introdus cam acum 70 de ani, azi inca mai poti vedea unele dintre troleibuzele originale.

Valparaiso este un oras foarte colorat la propriu si cu activitati foarte diverse, asa ca vom profita cumva de ele urmatoarele zile, deocamdata fiind la capitolul mancaruri traditionale si vinuri bune