Monthly Archives: October 2011

Cele mai frumoase 4 zile din Bolivia

Posted on by
2


Cand ajungi in Bolivia, toata lumea iti spune sa vizitezi Salar Uyuni, uriasa mare de sare, asa ca in timp ce eram in Potosi am cautat mai multe informatii despre acest loc si in special cum se poate ajunge acolo. Sunt trei optiuni si tinand cont ca suntem in Bolivia, am eliminat varianta ce-si are startul in Chile. Celelalte doua isi au pornirea din Uyuni si din Tupiza si dupa ce-am cantarit review-urile citite pe internet si banii din buzunar, am luat decizia de a porni din Tupiza, mai ales ca oarecum din intamplare, am dat peste o oferta buna. Norocul a fost ca atunci cand a sunat Diana la un hostel din Tupiza, pe langa pretul camerei am aflat ca cei care detin hotelul, patroneaza si o agentie turistica si aveau pentru a doua zi dimineata 2 locuri disponibile intr-un jeep. Dupa o mica negociere, au accepat sa ne astepte cineva la autogara si sa ne ofere gratis o camera, asta intrucat urma sa ajungem cu un autobuz la 1 dimineata.

Insa cum autobuzul a intampinat ceva probele, iar noi ceva dezamagiri privind seriozitatea si punctualitatea bolivienilor, am ajuns la 4 dmineata fix in Tupiza.

Dupa un somn scurt de 3 ore si mic dejun, am urcat in jeep, alaturi de Peter din UK si Franceszca din Germania. Celalalt jeep s-a umplut si el imediat cu 3 suedezi (Sam, Alex si Camila) si o elventianca (Monika).

Cum am iesit din Tupiza pupilele ni s-au si dilatat la vederea peisajelor… munti rosii, ba galbeni, ba gri inchis, neobisnuit de multe culori intr-o zona restransa. Stiam ca urma sa mergem cu masina aproape toata ziua, dar nu ne pasa de acest lucru, noi doar bucurandu-ne de privelisti. Pe aceste meleaguri, rotile nu fac cunostinta cu asfaltul, se merge doar pe drum pietruit sau de pamant sau pe nisip sau prin apa, insa masinile noastre ne-au oferit suficient confort si cateodata prea multa caldura :).

Ti-e greu sa crezi ca pot exista sate atat de izolate, cel mai apropiat sat vecin fiind la cativa zeci de km, insa din cauza lamelor care traiesc la aceste altitudinii, crescatorii sunt nevoiti sa le urmeze, iar minerii trebuie sa fie destul de aproape de minele lor. Intr-unul din sate jeep-ul nostru a franat brusc si a oprit intrucat in mijlocul drumului am dat de grupul cultural-folcloric al satului care a inceput sa cante in scopul de a strange bani de la turisti. Motivul?…dorinta lor de a merge la un festival folcloric din Potosi, unde sa-si reprezinte satul, costumele si cantecul. Chiar ne-au placut si am participat la golirea aerului din cutia cu donatii.

Turul avea totul inclus: transport, ghid, mancare, cazare peste noapte in anumite locuri din acest parc national. Asa ca primul pranz l-am avut intr-un loc cu mai multa verdeata, lucru destul de rar, si cu totii ne-am incantat gustul cu masa oferita. Iarba aici este foarte scurta si foarte tare si bineinteles ca atunci cand m-am pus jos, am avut senzatia ca zeci de spini isi fac loc prin tesatura subtire al pantalonilor mei…era un atu sa fii imbracat cu blugi.

Dupa un total de 275 km am ajuns la locul primului nostru somn in acest parc si intrucat e o raritate camera dubla, am dormit intr-o camera cu 5 paturi si cu alti 3 turisti din grupul nostru. Acest lucru se intampla la 4200m si cei care nu au petrecut suficient timp la altitudine mare, au avut de suferit in aceasta seara si noapte. Cei din Elvetia si Suedia au fost loviti destul de bine de raul de inaltime, insa ghizii, bucatareasa si noi am avut grija de ei si cu totii erau apti a doua zi dimineata pentru a continua calatoria.

Cu fiecare ora inaintata, peisajul devenea din ce in ce mai interesant si aveam o reala stare de bine. Nici unul dintre noi doi nu ne doream sa fim in alta parte decat acolo. Am inceput sa vedem munti cu 2, 3 sau 4 culori si nu ne-am lasat pana nu l-am vazut si pe cel cu 7 culori. Acesti vulcani si-au facut de cap, creatia lor fiind absolut incredibila, afectand intr-un fel sau altul toate lagunele de aici. Nu gasesti doua lagune identice, una este galbena, una este alba, alta este albastra, una urat mirositoare, alta are malurile pline cu detergent natural si cel mai mult mi-a placut laguna Verde, care este de un verde intens din cauza mineralelor care isi au sursa in vulcanul Licancabur, la poalele caruia se gaseste. Nu este o idee buna sa ai contact cu aceasta apa, pentru ca si-a capatat culoarea din cauza magneziului, cuprului si aresenicului. Nici macar pasarile flamingo nu doreau sa-si schimbe coloritul din roz in verde.

Cei care doresc sa investeasca 10h pentru a urca vulcanul Licancabur, au parte de o surpriza placuta pentru ca vor gasi un alt lac in crater al carui culoare este de un verde si mai intens. Insa aceste lacuri isi au culoarea verde doar intre orele 11 si 17, restul timpului fiind de culoare neagra.

Fiind foarte aproape de granita cu Chile, ai parte si desert, de unul care seamana cu ceea ce a imaginat Salvador Dali intr-unul din tablourile sale si din acest motiv, a capatat numele de Desertul Dali. E neobisnuit sa vezi in mijlocul nisipului niste stanci uriase ce au fost aruncate de eruptia unui vulcan.

Ne-am intors pe acelasi drum pentru a lua pranzul intr-un loc mai neobisnuit, pentru ca ne-am dat jos hainele si in costum de baie am intrat in mica piscina cu apa termala, de la malul unei lagune cu pasari flamingo doar la 100m.

Credeam ca s-a terminat cu castigul de altitudine, insa ne-am inselat pentru ca la peste 5000m se gasesc gheizerele din Parcul National Eduardo Avaroa…insa nu sunt cum imaginam sa fie…mai degraba m-au dus cu gandul la vulcanii nostri noroiosi. De aici am coborat spre noua noastra locatie pentru noapte, pentru a profita de vorba „primul venit, primul servit” si ne-am ales camerele langa singura soba, care nu functioneaza cu lemne ci cu un muschi foarte dur ce creste in aceste parti.

Dupa noua descarcare al rucsacilor, mancarii si a buteliei de pe jeep, am pornit catre cea mai apropiata locatie de acest hostel, si una dintre atractiile principale: Laguna Colorada. Da, este foarte colorata, pentru ca pe o lungime de 10m te intalnesti cu patru culori: apa rosie, vegetatia verde-galbui de la mal, urmata de pietris alb si apoi de pietre vulcanice negre. Parca si miile de pasari flamingo de aici sunt mai rosii decat in celelalte lagune.

Dupa o plimbare mai lunga de 1h am revenit la hostel si cu totii ne-am dat seama ca de data asta, bucatareasa a cam dat gres cu felul doi, niciunul dintre noi apreciind crenvustii dintre legume si oua cu ketchup. S-a intamplat o singura data sa nu ne placa ce a gatit. Diana zice ca totusi erau acompaniati de cartofi prajiti, ceea ce ne-a cam placut.

A treia zi a pornit si ea devreme, cu trezitul la acelasi 6:30, mic dejun la 7 si pornit motoarele la 7:30, dar nu ne pasa de acest lucru, cu totii dorind sa vedem lucruri noi. Aceasta zi a fost dedicata mai mult animalelor noi pentru ochii nostri: vicunia, strutul alpin si simpaticelor sinsile. La pranz chiar am oprit in dreptul unor stanci formate din lava intarita, unde am pornit la vanatoare fotografica de sinsile. Seamana foarte mult cu iepurii si au culoare foarte apropiata de cea a stancilor, asa ca e destul de dificil sa le gasesti.

Insa atractia zilei a fost arborele de piatra si ajuns la el ne-am pus la incercare imaginatia in ceea ce priveste facutul fotografiilor. Aceasta stanca nu este singura de aici, fiind multe altele in zona, si destul de bune pentru facut bouldering.

Dupa alte cateva lagune ne-am pornit spre atractia principala: Salar Uyuni, programat pentru ultima zi. Am mers la marginea lui si ne-am cazat la albul hotel de sare, cu pereti de sare, cu mese de sare, cu scaune de sare, cu paturi de sare si cu podea acoperita cu granule de sare…ceva total nou pentru noi doi.

In ultima zi a inceput mult mai devreme si la 5:30 rotile au inceput sa prinda viteza si la 100km/h nu-ti dadeai seama de asta pe foarte platul Salar Uyuni…e ca si cum ai merge pe o autostrada de 100 de benzi pe sens si mai vezi doar alte 4-5 masini. La 6 fix ghidul si in acelasi timp soferul nostru, Edgar, „a tras pe dreapta” pentru a ne da jos sa vedem un altfel de rasarit de soare. Am vazut rasarituri la mare, pe munte, pe camp, insa total aparte acesta pe mii km patrati de sare pura. Normal ca am fost cuprinsi de entuziasm si am dat frau liber din nou la poze :).

Ca majoritatea marilor si aceasta mare de sare are insulele ei. Ne-am oprit pe singura ce se mai poate vizita si in timp ce ne era pregatit micul dejun, am urcat pana in varf, mergand printre stanci de coral si multi cactusi uriasi. Am gasit si unul prabusit, si pe „crucea” lui scria ca a murit in 2007 si a trait 1203 ani…wow!

Am inaintat pe sare cam 150 km pana la niste „ochiuri” de apa, de unde am putut sa scoatem cristale de sare, cu urme de petrol, iod si litiu. Am luat unele mici ca amintire. Tot aici am testat iluziile optice in cateva poze…ai foarte mult spatiul la dispozitie, doar creativ sa fii.

Dupa alte cateva sute de km am ajuns la mal si ne-am indreptat spre orasul Uyuni, cred ca unul dintre cele mai murdare orase. Niciodata nu am vazut atat de mult plastic imprastiat de vant pe km intregi si se pare ca desi este atractia numarul 1 in Bolivia, nimenui nu-i pasa de mizeria de aici, de drumurule de pamant din oras. Aici sa stai doar in caz de nevoie.

Acum am luat un alt jeep care sa ne duca in San Pedro de Atacama in Chile, cel mai turistic oras din desertul Atacama. Maine este ultima zi in care ne mai este valabila visa de Bolivia si din acest motiv ne-am grabit putin cu calatoritul prin aceasta tara si am vrea sa ne oprim cateva zile intr-un singur loc.

In explorarea minelor din Potosi, Bolivia

Posted on by
1

Dupa ce nu am ajuns cu trenul la Potosi, pentru ca a avut parte de probleme tehnice – cica nu era gata cand am ajuns in “gara” :))), am cautat lucuri de facut si am aflat de posibilitatea de a vizita minele din muntele cu o forma aproape perfect conica. Mineritul e ocupatia de baza aici si se intampla asta de cand spaniolii au descoperit resursele de argint de aici. Pe vremea aceea era unul dintre cele mai mari orase din lume, concurand cu Paris-ul si New York-ul.

Dimineata am facut cunostinta cu ghidul nostru, Reynaldo, si cu ceilalti din grupul nostru, doua fete din Germania, dupa care am fost dusi la locul de echipare cu niste haine de minerit, casca cu lampa, cizme de cauciuc si o esarfa care sa ne ajute in momentele prafuite din galerii. A urmat o vizita in piata dedicata mineritului unde gasesti tot ce ai nevoie pentru aceasta munca: tarnacoape, casti, acumulatori, ciocane si … dinamita. Am cumparat si noi cateva cadouri pentru cei din subteran: sucuri, frunze de coca, alcool foarte puternic de 90 grade.

Aici minerii lucreaza fie in cooperativa, fie in mine private. Cei din cooperativa formeaza grupuri de maxim 5-6 persoane, care sapa dupa minereuri si impart profitul dupa ce-si platesc taxele. E o munca foarte grea, intrucat nu folosesc nimic mecanizat, doar pura forta fizica si dinamita.

Faptul ca suntem inalti a fost un dezavantaj in strabatutul galeriilor mici ca altitudine, deseori apeland la pozitii ciudate ale corpului, care duceau cu clopotarul din Notre Dame indragostit de Esmeralda. Uneori, fiindca nici mersul piticului nu dadea randament, am apelat la genunchi. Cel mai des se intampla sa dau cu capul de diverse lucruri si cred ca am avut peste 50 de astfel de contacte…voi vedea zilele urmatoare daca sunt mai creativ sau daca am pierdut cateva puncte IQ :).

Fiind sambata, nu erau foarte multi mineri in galerii, intalnind doar doi si cu care am stat de vorba. Amandoi au copii si niciunul nu-si doreste ca ei sa le calce pe urme, straduindu-se sa stranga suficienti bani pentru a-si educa copii pentru o viata mai usoara. Toti minerii inainte de a intra in galerii, aduc ofrande la statuiele din mine ce il reprezinta pe Tio, protectorul lor, asezand frunze de coca, stropind cu alcool sau punand o tigara aprinsa in gura.

A fost o experienta interesanta si ajunge sa o faci o singura data…asa ca vom ramane doar la vizitele in saline :)

3 orase – Cochabamba, Santa Cruz si Sucre

Posted on by
1


Ultima saptamana a fost una mai calma, doar cu plimbari prin fiecare dintre aceste orase. Din La Paz, am pornit din nou noaptea cu autobuzul spre Cochabamba, unde la doar 2500m altitudine, am avut parte de o vreme insorita, pe placul Dianei :) Am profitat de ea si am hoinarit pe strazi.

Pe internet am aflat de existenta in Cochabamba a unui restaurant, detinut de un “italiano vero”, cu un nume la fel de italian “Sole Mio” si ne-am zis sa ne potolim pofta de pizza aici. A meritat sa mergem 5-6 km  pana acolo…cu taxi-ul bineinteles si sa ne incantam cu o pizza “prosciuto & funghi”.

Am ales sa stam doar o zi jumate in Cochabamba si ne-am continuat turul cu autobuzul pana la Santa Cruz, cel mai mare oras din Bolivia, cu peste 1,5 milioane locuitori si este in continuare in plina dezvoltare. Am decis sa stam cateva zile aici pentru ca e cald si eu am avut ceva de lucru. Plecarea din Cochabamba s-a intamplat intr-o vineri seara, atunci cand autogara este locul cu cea mai mare densitate in Bolivia. Plecau autobuze in aceeasi directie la fiecare 15-30 minute si am ales sa mergem cu o alta companie, la care am vazut autobuze moderne…insa numai al nostru era vechi, cu fotolii cam rupte si vechi si in plus am nimicit si un gandac de bucatarie. Nu ne-au placut cele 9h petrecute in acest mijloc de transport.

Trecand peste aceasta experienta, cand am ajuns in Santa Cruz am pornit in cautarea unui loc pentru cateva zile si Diana a fost inspirata sa incercam sa inchiriem un studio si asa am gasit ceva modern, curat si destul de aproape de piata de alimente, un loc unde ne-am putut gati lucruri mai romanesti (inclusiv mamaliga :) ) si unde am putut lucra. Ce-am dat in plus pentru cazare, am compensat cu gatitul.

Intr-una dintre zile ne-am gandit sa mergem la un complex in afara orasului, nu foarte departe, unde sa ne relaxam in natura, pe marginea unei piscine. Acest loc se numeste Biocentro Guembe si este chiar foarte frumos, cu fluturi, papagali, lacuri, terase si cu foarte multi copaci mango.

Diana, mergand pe marginea piscinei si facand poze, inclusiv mie, a auzit ceva foarte familiar si anume limba romana vorbita de doua persoane, tata si fiu…si am ajuns la 6 romani intalniti pe aceste meleaguri :) Sunt romani care traiesc in Spania de ceva vreme si care au venit cu gandul de a deschide o afacere in domeniul transportului de marfa in Santa Cruz…asa ca pot spune ca sunt primii investitori romani in Bolivia de care am auzit :). Din nou ne-am bucurat de compania unor conationali si pana la inchiderea complexului am stat de vorba la o masa de langa piscina (a, piscinele aveau pe fund nisip…interesant, nu!?).

Multe pasari si animale am vazut si urmatoarea zi la gradina zoologica din Santa Cruz.

Urmatoarea destinatie pentru noi a fost Sucre si pentru a ajunge acolo, am considerat ca ar fi mai bine sa inlocuim autobuzul, care face 20h, cu un avion care in numai 25 minute de la decolare a trebuit sa aterizeze, pentru ca ajunsesem la destinatie. Din cate se pare Bolivia, pe langa La Paz, mai are o capitala, si anume Sucre. Cred ca aici este centrul juridic, pentru ca ai un impozant Palat al Justitie si o strada numai cu birouri de avocatura…sute de avocati.

Sucre, este pana acum, cel mai frumos oras pe care l-am vizitat in Bolivia si merita sa faca parte din patrimoniul Unesco. Poarta denumirea si de “Orasul Alb”, intrucat majoritatea cladirilor de aici poarta aceasta culoare si daca esti un impatimit al arhitecturii te vei bucura mult de acest loc.

Interesanta a fost vizita la muzeul palariilor, care de fapt era inchis, asa ca ne-am dus la fabrica de palarii de langa, pe care am putut-o vizita pentru 10 boliviani de persoana. Ghidul nostru a fost unul mai neobisnuit si anume un tanar muncitor care ne-a aratat fiecare proces in crearea palariilor de lana, care majoritatea pleaca la export, pentru ca aici in Sucre nu prea vezi oameni purtand asa ceva.

Maine ne pornim spre Potosi si, contrar logicii, am dat putin mai multi bani pentru o calatorie cel putin dubla ca durata, insa am auzit ca drumul facut de acest autobuz – tren este mult mai spectaculos decat cel facut cu autobuzul. Asa ca am fost pana la gara, ce seamana mai mult cu o halta si am cumparat biletele si totodata am avut ocazia sa vedem trenul, care tocmai sosea. Stiam ca are o forma mai speciala, insa nu ne asteptam sa vedem un autobuz Mercedes, la care rotile de cauciuc au fost inlocuite cu unele de metal, dedicate transportului feroviar. Asadar, maine vom calatori tot cu un autobuz, numai ca pe sine.

 

Rurrenabaque – in jungla sau in pampas?

Posted on by
2

Am avut de ales sa mergem intr-una dintre cele doua zone si ne-am spus ca ar fi mai bine sa ne ducem pe unul dintre raurile si mlastinile din pampas, pentru ca am avea ocazia sa vedem mai multe animale mari decat in jungla foarte densa. Ne-am lasat hainele groase intr-un rucsac in hostelul din La Paz si cu pantalonii scurti pe noi am pornit spre aeroportul militar pentru a zbura cu TAM (Transporte Aereo Militar) spre Rurrenabaque, ce se afla undeva mult mai jos, la 700m altitudine. Aici in Bolivia, armata are o companie dedicata transportului de civili, cu avioane normale si nu avioane Hercules, desi ar fi fost o experienta :). Desi nu dispun de tehnica moderna de control de genul raze x dau detector de metale, au adus un caine cu nas fin la droguri pe langa rucsacii nostri si un ofiter ne-a controlat bagajele de mana.

Aterizati pe aeroportul din Rurrenabaque plasat intr-un decor de vedere postala si odata cu deschiderea usii am fost izbiti in plin de caldura innabusitoare si instant am simtit nevoie sa-mi dau jos geaca si hanoracul, ce-si facusera foarte bine datoria cu 1h inainte in La Paz. Dupa nici 5 minute, trecand prin casa ce joaca rol de sala de asteptare si turn de control, am urcat in jeep-ul ce avea sa ne duca in Santa Rosa, o localitate aflata la 3h de mers pe un drum de tara.

Ca si in cazul celorlalte mici expeditii, am facut parte dintr-un grup, si din cei noua pasageri pe care i-am numarat in jeep-ul nostru, mare si rosu, marca Toyosa (nu e greseala de ortografie, asa se numeste Toyota aici in Bolivia), eu eram singurul baiat ;). Toate fetele erau din tari vorbitoare de limba engleza: SUA (Sam, Emma, Julia, Maiko de origine japoneza), Canada (Mani cu origini hinduse), Africa de Sud (Tyron) si Australia (Casey) asa ca ne-a fost usor sa comunicam cu totii.

Drumul spre Santa Rosa, datorita bogatiei de gropi, poate fi circulat doar de camioane, jeep-uri si motociclete si dupa 30min de utilizare in forta a suspensiilor, un cauciuc a cedat la un hop desprinzandu-se de janta. Asadar, in fata celor 16 ochi feminini, soferul, mai mult, si eu, mai putin, am schimbat roata cu dimensiuni destul de mari si 20 minute mai tarziu, si mai transpirat, am pornit din nou spre Santa Rosa. Odata ajunsi, am trecut la urmatoarea etapa a calatoriei noastre: o plimbare de 2h30min cu barca pana la lodge-ul din pampas. Am fost cu totii surprinsi sa gasim la locul de imbarcare, pe langa barci si o cladire cu utilitati, un reprezentant al fortelor armate boliviene imbracat in…marinar :) si care supraveghea zona militarizata in care ne aflam.

Odata cu rucsacii nostri, am incarcat in lunga barca provizii pentru urmatoarele zile: apa, legume, oua, paste, etc. si am facut cunostiinta cu ghidul nostru, pe nume Yazmin. Ne-a anuntat ca vom face 2h30min pana la lodge, prima ora la o viteza mai mica pentru a observa fauna de langa rau si a doua parte la viteza maxima. Acest rau este incredibil, la mai putin de 2 minute de la plecare am observat primul aligator, caimani negri, imediat au urmat multe broaste testoase, capybare (cel mai mare rozator din lume), tot felul de pasari inclusiv vulturi, maimute. Iti da un sentiment ciudat plimbarea cu barca pe un rau unde la fiecare cativa zeci de metri te intalnesti cu aligatori sau caimani negri, fie lenevind pe mal, fie inotand destul de aproape de barca.

Lodge-ul nostru era un mic complex din casute de lemn inaltate la 1,5m de sol, fiecare dintre ele fiind ferita de soare datorita copacilor imensi si foarte animati de maimute si pasari. Aici am vazut o specie mica de primate cu blana in galben si negru, insa zgomotele facute de ele dimineata iti creau impresia ca ai de a face cu niste maimute foarte uriase si nu cu unele de doar 30cm.

Seara, dupa cina, ghidul ne-a luat in barca intr-o plimbare nocturna si inarmati cu frontale si lanterne am inceput sa ne uitam la luminitele portocalii care pluteau pe apa sau care se deplasau pe mal si care de fapt erau ochi de caimani sau aligatori. Am urcat asa cam 10 minute in amonte dupa care ne-am intors si am plutit in linistea noptii, sub clar de luna plina prin taramul ochilor portocalii, pana la noua noastra casa…romantic, nu!? :) Oricum, tuturor ne-a placut acest moment de relaxare, combinat cu imaginea acestor animale feroce.

A doua zi dimineata, ne-am imbracat in pantaloni lungi, ne-am pus cizmele de cauciuc in picioare si am pornit prin arsita soarelui si umezeala ridicata intr-o primbare prin mlastina in cautare de anaconde. In aceasta zona anacondele ajung la maxim 4m, cea mai mare fiind capturata in raul Orinoco din Venezula, peste 11m, asadar muuuult mai departe de locul nostru. Din pacate pentru efortul nostru, nu am intalnit nici o astfel de reptila si dupa ce am epuizat apa potabila, fetelor le-au fost dificile ultimile 15-20 minute pana la barca inapoi. Cu totii, invidiosi pe cat de bine se simtea ghidul in apa, am sarit pentru a ne racori trupurile batute de soare si afectate de umezeala…ce bine a fost! La intoarcerea spre lodge, am fost primul in barca si pe malul drept am zarit cum un caiman negru urias cam 2,5-3m si-a desprins burta de pe nisip, a trecut in modul 4×4 si cu viteza a intrat in apa cu gura deschisa cu intentia clara de a ataca barca…ei bine creierul meu a dat drumul la rezervorul cu adrenalina si ma asteptam la un impact intre cele doua forte, insa din fericire caimanul s-a oprit din atac la jumate de metru de barca noastra lunga de 10m si cu totii am rasuflat usurati.

Lista cu lucruri pe care le poti face rar a continuat cu o iesire la pescuit de pirania. Asa ca ne-am dus intr-un loc mai frecventat de acesti pestisori cu dantura simpatica, am pus o bucatica de carne cruda si rosie in carlig si am aruncat-o in apa. In nici 3 secunde am inceput sa simt in lita cum muscau si trageau din momeala si in cele mai dese cazuri scoteam acul fara nici o urma de proteina pe ea. Dar la urma urmei am aplicat tehnica smuncitului si cu totii am reusit sa prindem cativa si sa-i servim la cina…destul de buna carnita lor dar cu multe oase. Casey din Australia a capturat ceva mult mai special, ceva ce nici ghidul nu vazuze vreodata prins in ac si anume tiparul electric, care la atingere poate sa-ti electrizeze corpul cu cateva sute de volti. Pe langa aligator si caiman, acesta este un alt animal cu care nu doresti contact si nu voi descrie cum am separat acul de el.

In ultima zi am vazut niste animale foarte simpatice si cu care cu totii ne-am fi dorit sa avem un contact. Este vorba de delfinul de apa dulce. Ni s-a parut incredibil sa vedem aceste mamifere cum isi incovoaie spatele intr-un rau a carui adancime nu depaseste 1m. Din nefericire a fost foarte greu sa-i pozez pentru ca stateau la suprafata mai putin de o secunda.

Dupa acest episod ne-am intors in Rurrenabaque pe acelasi drum de tara, care de data asta a fost parca cu mai mult praf decat data trecuta, si ne-am urcat in cel mai mic avion cu care am calatorit vreodata. Diana a cerut locurile cu cel mai mult spatiu pentru picioarele noatre lungi si am primit primele 2 locuri de unde se vedea foarte bine cabina deschisa a pilotilor. La un moment dat vazunda-ma ca faceam poze si ca purtam tricoul cu Huayna Potosi m-au chemat langa ei sa fac poze cu acest munte pe langa care treceam…au fost foarte de treaba :)

Am atasat si un scurt filmulet cu capybare si anaconde.

Azi am reusit sa-mi recuperez cardul Citibank uitat intr-un ATM. El este singurul dintre cardurile noastre VISA ce functioneaza in aceasta tara si la noapte ne pornim catre Cochabamba si Villa Tunari, unde vrem sa stam mai multe zile pentru a ne relaxa si, in cazul meu, pentru a lucra. Am cateva proiecte interesante pe rol :)

Pe cel mai periculos drum din lume…

Posted on by
Reply

…de la ninsoare la soare, de asta am avut noi parte in ziua in care Diana si-a sarbatorit inca un an de viata tanara. Am hotarat sa facem ceva mai special, asa ca ne-am pus corpurile inca tinere pe biciclete, foarte bine echipati, cu casti, ochelari, manusi, aparatori, haine de vreme neprietenoasa.

Startul l-am avut la un popas de langa La Paz, cam 1h de condus cu microbuzul (in care picioarele persoanelor inalte sunt nefericite), la o altitudine de 4700m, unde am fost intampinati de ninsoare. Astfel ca am fost nevoiti sa apelam la niste ochelari de ski pentru a ne completa costumatia si am luat-o la vale pe carosabilul nou asfaltat si umed. Am apelat la agentia “Free Bikes” pentru aceasta plimbare si in total am fost doar 4 plus ghidul si soferul, ceilalti doi fiind niste baieti din Suedia.

Frigul a fost primul lucru pe care l-am simtit la acea altitudine in timp ce coboram, iar mainile, protejate de manusi subtiri, au fost cele mai “racite”, unul dintre suedezi avand chiar dureri destul de puternice din cauza asta. Din fericire, in 20 minute am urcat din nou in microbuz pentru ca urma o portiune ce urca si toata lumea a avut suficient timp sa-si revina din punct de vedere termic, iar degetele si-au recapatat toate abilitatile anatomice.

La un moment dat, soferul a hotarat sa vireze la dreapta pe un drum de tara, care este de fapt cel mai periculos din lume. Cand il vezi iti este foarte usor sa-ti dai seama de ce…munte de-o parte si prapastie foarte adanca de cealalta, fara vreun parapete de protectie. Totodata multele cruci de pe drum stau dovada tragediilor ce-au avut loc aici, culminand cu doua autobuze ce-au plonjat mai bine de 1500m in abis. Noi am ascultat instructiunile ghidului si am fost in siguranta pe intregul celor 68km ai drumului.

Odata cu acest drum am patruns intr-o alta clima, cu imagini de documentar vazut la Discovery Channel, cu foarte foarte multa verdeata, copaci unul langa altul, ferigi mari, ierburi lungi ce atarnau de peretii muntelui, muschi si licheni. Nimic nu era ferit de verdeata, exceptand drumul in sine cu pietre si balti. Odata cu coborarea noastra se schimba si vegetatia, de exemplu la inceput un copac anume avea coaja de culoare alba, dupa 15 minute copacul era negru si dupa alte 15 minute nu mai era, insa si-au facut aparitia bananierii si alte plante cu multe flori viu colorate si cu un iz foarte puternic si placut, ce-ar face orice parfumier invidios.

Am mers tot timpul in spatele Dianei si dupa o perioada se obisnuise foarte mult cu bicicleta si trebuia sa depun un plus de efort pentru a-i tine ritmul :) Finalul l-am avut la altitudinea de 1300m, aproape de orasul Coroico, si am trecut prin 4 clime, de la ninsoare si stanci pana la soare si piscina.

Dupa aceasta coborare am fost rasplatiti cu un dus caldut si cu un dejun intr-un loc cu priveliste incantatoare si am ramas cu totii uimiti atunci cand la mai putin de 10m de teresa noastra, au trecut in zbor cativa vulturi foarte mari si frumosi. Drumul inapoi spre La Paz, l-am facut pe varianta sigura si mai asfaltata al celui mai periculos drum din lume, si desi alternau variantele de asfalt nou-nout cu cele afectate de bombardament, am reusit sa atipim putin la cata oboseala acumulasem.

A fost unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am facut aici si am plasat-o in aceeasi cutie cu Machu Picchu, rafting pe raul Chili, dunele din Huacachina si muntele Huayna Potosi.

Am inclus si cateva filmulete realizate de ghidul nostru.

Cu pioletul tot inainte si sus!

Posted on by
20


Ajunsi la marginea ghetarului ne-am echipat cu coltari ghetele de plastic din picioare, am luat fiecare cate un piolet si am inceput sa invatam sa folosim aceste instrumente: 3 tehnici de a urca in panta, 2 de coborat, urcat pe perete vertical cu 2 pioleti si coborare pe perete vertical. Ne-au cam placut aceste 3h de initiere si cu totii asteptam sa vina urcatul pe ghetar si pe zapada.

Ne-am intors la refugiul de la 4750m, unul incredibil de bine pus la punct, unde sala de mese avea o atmosfera foarte placuta, in special datorita tuturor mesajelor de pe steaguri, tricouri sau simple harti agatate pe perete, de la ceilalti care au reusit sa ajunga in varf. Unul dintre ele era mai special, intrucat se laudau cu una dintre cele mai inalte scufundari din lume, facute in lacul de langa refugiu. Dupa o noapte de aclimatizare si dupa o masa insotita de mult ceai de coca am luat rucsacii in spinare si am pornit catre urmatorul refugiu impreuna cu ghizii nostri. Si de data asta am avut norocul sa facem parte dintr-un grup omogen, desi foarte cosmopolit (2 elvetience: Caroline si Valerie, 1 francez – Manuel, 1 spaniol – Jorge, 1 polonez – Tomasz, 1 american – Luke si noi 2 romani), ceea ce ne-a ridicat nivelul de energie si buna dispozitie.

Dupa 1,5h, odata ajunsi la asa numitul chiosc cu pereti de piatra si fara acoperis unde se plateste intrarea in parc, am avut parte de primul moment mai dificil, pricinuit de aerul rareferiat ce a provocat dureri de cap Dianei. Dupa o pauza de cateva minute, insotita de un mic tratament medical de genul aspirina + pastila dedicata raului de inaltime, a inceput sa-si revina si am continuat drumul printre fulgii de nea, care la aceasta altitudine se simt in largul lor.

Dupa aceasta portiune destul de solicitanta cu mult bolovanis dupa care zapada, in jur de ora 17 am ajuns la refugiul de la Campo Alto – 5300m, care desi este destul de mic, este echipat cu un mic aragaz pe butelie, termos urias si multe cutii de ceai. Unul dintre ghizi a pus in 2 vase cateva lopeti de zapada, folosita pentru incalzirea noastra prin transformarea ei in ceai sau in supa :) Ne-am asezat cu totii sacii de dormit pe saltele de acolo si am incercat sa avem parte de un somn re-energizant pentru urmatoarea parte al urcusului. La 2h de la startul tentativei noastre de somn, Diana a inceput sa simta efectul altitudinei intr-un mod foarte neplacut, dureri de cap, febra, stare de voma si dureri musculare. In mod normal aceasta problema trece dupa aclimatizare, asa ca am fortat putin acest lucru cu pastile si ceaiuri.

Planul nostru de bataie era sa ajungem impreuna in Campo Alto, de unde doar eu sa continui spre varf. Tinand cont de starea Dianei, m-am gandit ca ar fi bine sa raman cu ea pana isi revine dupa care sa coboram la primul refugiu, insa stand de vorba cu ea si apoi cu ghidul am fost incurajat sa continui spre varf. Asadar, dupa 5h programate pentru somn, insa nedormite, mi-am pus frontala pe cap, coltarii in picioare, pioletul in mana, m-am legat cu o coarda de vreo 8m de ghid si cu restul grupului am inceput urcatul varfului in jurul orei 1 noaptea. Asadar, Diana a ramas singura in refugiu, cu tot ce ii trebuia la indemana.

Odata porniti am realizat ca avem parte de o vreme exceleta cu cer senin si fara vant, ceea ce ne-a permis sa tinem un ritm bun. Dupa ce-am urcat cam 300m am inceput sa vedem in zare fulgere si mi s-a parut tare ciudat sa vad fulgere undeva mai jos de mine, inca un reper ca eram undeva foarte sus :)

A venit si momentul sa aplicam ce facusem in prima zi pe un perete cam de 80 grade si inalt cam de 10m, ghizii nostri s-au dus inainte si au asigurat traseul, dupa care ne-au filat pe fiecare dintre noi. Fiindca este noapte si vezi destul de putine la lumina frontalei, pierzi foarte multe lucruri din vedere, si totodata, cel putin in cazul meu, motive provocatoare de ridicarea nivelului de adrenalina. Ceva emotii ai parte atunci cand treci peste crevase, nu foarte largi, insa foarte adanci.

Cand mai aveam cam 200m pana in varf am inceput sa simt oboseala si o foarte mare dorinta de a respira mai mult aer decat puteam face dintr-o singura inspiratie cu gura deschisa la maxim. Am inceput sa ma autoincurajez, la fel a inceput sa faca si ghidul meu, iar vazandu-i pe ceilalti din jur ca erau cu totii ok am strans suficienta energie pentru a continua. Nu tu dureri musculare sau de cap, nu tu frig ci doar doream mai mult oxigen pentru sangele meu.

Cu o 100 m inainte de varf, pentru 60m, a fost cea mai dificila urcare din acest traseu, o portiune abrupta si lata doar de 1m unde folosirea pioletilor era esentiala pentru un plus de echilibru ce te ferea de cele doua abisuri unul in stanga si altul in dreapta. In acest moment respiratia mea era turata la maxim, insa a venit si marea relaxare odata cu ajungerea in varf cu doar 10 minute inainte de rasarit, mai precis pe varful Huayna Potosi, altitudine 6088 m. Este prima oara cand ajung la aceasta inaltime fara sa fiu intr-o cabina presurizata si dotata cu aripi motorizate si cu totii ne-am bucurat mult de privelistea de acolo sus, lacul Titicaca la nord, La Paz la sud-vest si alti munti si lacuri in jur.

Dupa 20 minute de stat acolo sus, mi-am luat ghidul si l-am rugat sa ne grabim pentru a ajunge la Diana si ce am urcat in 5h am coborat in 1h. M-am bucurat sa o vad fara febra si zambind, insa in continuare cu cateva dureri si dupa ce au revenit cu totii la Campo Alto am continuat coborarea la primul refugiu, unde mi-am incantat papilele gustative cu carne de alpaca :)

Abia asteptam sa ajungem din nou la hostel in La Paz si dupa 32h nedormite si un dus fierbinte ne-am bagat la un meritat somn.