…DA, azi am aflat si noi, poate spre rusinea noastra, ca desertul Atacama se intinde din nordul Perului pana in Chile si nu doar Chile asa cum credeam. Tot drumul de la Lima pana in Pisco l-am parcurs pe Pan Americana printre campuri si dealuri acoperite de nisip si nici un pic de soare. Numai nori plumburii se vad si te astepti ca in orice moment sa ploua, insa nu de pomana e desert aici.

Stam intr-un hostel foarte simpatic, Tambo Colorado, si in aceasta zona sunt doar doua obiective importante de vizitat: Islas Ballestas si rezervatia naturala Paracas, si din acest motiv probabil le este usor sa organizeze foarte, foarte bine excursiile. Cand am ajuns aici, era deja o doamna de la agentia Misty care ne-a oferit detalii despre ce se poate face aici si cat costa si la ce ora se intampla tot. Asa ca am cumparat de la ea totul si nu ne-a ramas decat sa fim pregatiti a doua zi la 7:20 sa fim luati de catre un autobuz cu ghid chiar din fata hostelului…cat de fain poate fi asta!?

Seara am iesit in piata principala din oras si care evident ca se numeste Plaza de Armas, pentru a lua cina impreuna cu un cuplu din Anglia. Am dorit sa incerc din nou un ceviche, pentru ca prima experienta a fost neplacuta din cauza ananasului anterior consumat, insa si de aceasta data nu prea am fost impresionat. Dar am plecat hotorat sa mai dau o sansa acestui fel de mancare…prea a fost laudat si tre sa gasesc o bodega unde sa gasesc o varianta reusita (aceasi reteta, maini diferite).

A doua zi dimineata, normal ca am avut parte de aceeasi vreme, adica nori grei si niste vant ca doar suntem la oceanul Pacific Am fost imbarcati intr-un “speedy boat” destul de modern si in 30 min am ajuns la insule, unde am gasit lei de mare si enoooorm de multe pasari, care pe langa faptul ca isi fac cuiburile pe acolo, se gainateaza si produc cel mai bun ingrasamant natural din lume: guano. Atat de bun incat englezii pentru un sac de 50kg platesc 150 USD…de-ar auzi bunica-mea asa ceva sigur s-ar cruci, cum adica sa dai pe niste gainat atatia bani.

Hai sa va zic ceva despre acest guano. Prima oara a fost “recoltat” in 1842 si dupa ce-au dat la o parte 12m de guapo au ajuns efectiv la pamant. Acest lucru a durat cativa zeci de ani si a adus multi bani Perului, insa dupa ce s-au curatat bine insulele au regulat culesul. Acum se intampla acest lucru o data la 8 ani si se strang cam 25 mii tone in cele 4 luni disponibile acestei actiuni “placut” mirositoare.

La un asa numar mare de pasari sunt sanse destul de ridicate sa fii lovit de noroc, lucru pe care l-am patit si eu…un head-shot foarte precis, insa noroc de sapca primita de la Sorin si Magda, care si-a facut datoria sa opreasca contactul direct cu parul. Insa, fiind in plin proces de fotografiere, aveam cozorocul in spate si am fost atins si pe nasul cu o dimensiune usor peste medie…bine ca nu a fost pe faza Diana cu acel point&shoot

Dupa insule am fost intr-o mica expeditie pe peninsula Paracas unde am avut ocazia sa punem piciorul intr-un desert cu nimic in jur sau sa vedem cum Pacificul se intalneste cu el. Undeva pe aceasta peninsula exista o mina de sare de unde s-a folosit sarea din care s-au construit o parte din drumurile din aceasta peninsula…exact, am mers cu masina pe drumuri de sare.

E o zona destul de populara pentru sporturi outdoor, asa ca am vazut biciclisti si, intr-un anume golf, foarte multi kiteri si windsurferi, sigur peste 100.

La finalul excursiei am oprit intr-un sat pescaresc, unde normal ca preturile sunt pentru turisti, insa unde am mancat cel mai bun ceviche de pana acum, iar Diana cel mai bun peste de pana acum.

Seara hostelul ne-a rasfatat cu un pisco care a fost genial, Diana adormind in timp ce vorbea si radea 

Maine, ne pornim spre Huacachina, unde ne vom da cu boogies printre dunele de nisip si vom face o baie intr-una dintre piscinele din aceasta oaza.