A meritat tot efortul sa ajungem si sa vedem Machu Picchu. Cel mai mare avantaj al acestui sit este locul in care este plasat, de unde te poti bucura de o priveliste minunata, in jur putandu-se vedea 44 de munti si o vale foarte adanca sapata de raul Urubamba, rau care in anotimpul ploios creste de 5 ori mai mult. “Picchu” in limba quechua inseamna “munte”, asadar toti muntii din jur sunt pe jumate “picchu” si in binecunoscutele vederi apare Wayna Picchu, acel varf din spatele sitului arheologic.

Multe constructii au fost ridicate tinand cont de cele mai importante evenimente astronomice in functie de care a fost creat calendarul incas. De exemplu, exista camere cu doar doua ferestre si atunci cand soarele zambeste in dreptul primei, inseamna ca in acea zi este solstitiul de vara, iar cealalta fereastra anunta solstitiul de iarna, asta in cazul ideal in care norii sunt absenti. Apropos de evenimente astronomice, des am intalnit persoane care fac confuzia intre solstitiu si echinoctiu, ba echinoctiu de vara, ba solstitiu de primavara. Ca un sfat, cel mai simplu este sa te gandesti la echinoctiu, care in prima parte are termenul “echi”, ce inseamna “egal”, si la cele doua momente calendaristice in care ziua este egala cu noaptea si care se intampla primavara si toamna. Asadar, avem echinoctiu de primavara si de toamna, iar solstitiul il lasam pentru vara si iarna.

Este bine sa te folosesti de serviciile unui ghid in Machu Picchu care pentru doua ore te plimba prin cele mai importante zone ale sitului si vei asculta cele mai probabile teorii in legatura cu istoria acestui loc. Probabil vor exagera cu importanta dualitatii in cultura incasa atunci cand intr-un anumit loc se gaseste 2 obiecte similare: 2 ferestre, 2 pietre ce ajutau, din nou “probabil”, la observatiile astrologice, s.a.m.d. Dupa cele doua ore cu ghidul, probabil si ele influentate de dualitatea incasa, ai timpul tau in a explora zona si a-ti face fotografii din binecunoscutul unghi.

Dar ca sa ajungem sa ne pozam in Machu Picchu si apoi sa ne laudam ca am vazut o minute a lumii, am facut ceva drum. Cel mai simplu mod de a ajunge la acest sit este sa te folosesti de cel mai scump tren din lume, unde pentru 1km platesti mai mult de 1 EUR. Privind bugetul nostru, care trebuie sa se dilueze pe 6 luni, am facut multe cautari pe la agentiile de turism si documentari pe internet pentru a gasi cel mai avantajos cost pentru noi doi. Cel mai ieftin a iesit sa mergem pe cont propriu si ne-ar fi costat 250 USD si ar fi insemnat sa calatorim cu vreo 3 autobuze si sa petrecem 2 nopti in Aguas Calientes, orasul de la poalele muntelui Machu Picchu care este si cel mai scump si betonat oras din Peru. Insa, am gasit o oferta la o agentie care ne-a costat 260 USD si o singura noapte in Aguas Calientes, asa ca am hotarat sa mergem pe mana lor. Ne-au oferit transport de 6-7 ore cu microbuzul pana la o hidrocentrala, de unde urma sa mergem pe jos intr-o plimbare 2 ore pana la Aguas Calientes, cina acolo, cazare peste noapte, intrarea la Machu Picchu (~140 lei), transport cu autobuzul pana sus la intrare, tren inapoi pana la hidrocentrala si din nou microbuz pana la Cusco.

Ne-am trezit putin mai devreme pentru a servi micul dejun si am fost luati de la hostel de catre agentul nostru si lasati la microbuzul Cusco-Hidroelectrica. Drumul a fost foarte spectaculos, intrucat am urcat mai sus de 4500m dupa care am inceput sa coboram pana la 2500m si am avut parte de peisaje incredibile, insa si de multe serpentine si de un sofer mult prea sportiv. Atat de sportiv incat Dianei i s-a facut rau si la un popas, unde am putut sa ne realimentam cu apa, si-a revazut tot micul dejun. In prima parte a drumului am avut parte de un asfalt nou-nout, insa dupa vreo 2 ore am ajuns lucrarile de asfaltare din urma si am dat de un drum de pamant si piatra, care curba printre foarte multi bananieri. La un moment dat, in localitatea Santa Maria, am iesit de pe acest drum si am intrat pe unul tot de tara, insa mult mai ingust ~3,5m, spre Santa Tereza si mai departe spre hidrocentrala. Pe drumurile acestei tari gasesti foarte multe cocoase care incearca sa limiteze viteza prea grabitilor soferi peruani si am fost foarte uimit sa le intalnesc inclusiv pe acest drum de pamant si piatra. Din cate am inteles mai tarziu de la un peruan, doar politia din Lima are in dotare radare, asa ca sa nu va uimiti ca in mijlocul unui drum drept in pustiu se franeaza si masina face incet hopa.

Cand mergi pe asa drum cu un asa sofer simti o doza de adrenalina pompata in sange, mai ales in curbele stranse in care nu puteai sti daca te vei intalni sau nu cu altcineva din fata. O doamna chiar a inceput sa rada pe fond nervos Din fericire am ajuns cu bine, iar Diana s-a convins ca avem nevoie sa facem o investie in 2 bilete de tren pana la Ollaytaytambo, de unde puteam sa ne intoarcem in Cusco cu o masina pe o varianta mai normala si mai asfaltata de drum.

Surprizele noastre nu s-au terminat odata cu ajungerea la hidrocentrala. Am constantat ca al nostru grup nu a fost intampinat de nici un ghid care sa ne “ghideze” pana la Aguas Calientes. Stiam numele lui, Senior Primo (in traducere Dl. Varu), asa ca pentru jumate de ora l-am cautat in acea zona si fiind de negasit am hotarat cu totii sa mergem singuri pana la orasul de beton. Este o plimbare foarte usoara si frumoasa pe langa calea ferata cu a carei ocazie ne-am cunoscut mai bine cu ceilalti drumeti din grupul nostru. La cateva minute dupa ce s-a intunecat am ajuns in orasul mai sus pomenit si am fost intampinati de fiul ghidului nostru, un baiat de vreo 14-15 ani pe nume Rodriguez, care s-a dovedit a fi bun organizator. Pe tatal lui nu l-am vazut deloc, probabil pentru ca nu a indraznit sa ne cunoasca sau mai bine zis sa-l cunoastem. Rodriguez ne-a ajutat sa cumparam biletele de tren pentru a doua zi catre Ollaytantambo si ne-am simtit mai relaxati.

Pentru a prinde rasaritul sus la sit este indicat sa te trezesti cat mai dimineata, sfat de care am tinut cont. Asa ca la 4:40 ne-am trezit si am fost uimiti sa vedem cat de activ poate fi acest oras la aceasta ora, cat de multi turisti se indreptau spre autobuze sau spre cararea in trepte care duce la Machu Picchu. Si mai mare ne-a fost surpriza cand am vazut pe stadionul de vis-a-vis cum avea un antrenament de fotbal o grupa de pustani. E foarte, foarte matinal acest oras.

Am luat o hotarare buna sa urcam cu autobuzul, pentru ca multa lume gafaia si era transpirata dupa abruptul urcus, insa care este mult mai usor la coborare, pentru ca ai de a face numai cu trepte. In 50 minute le-am coborat si dupa alte 30 minute de mers usor am ajuns din nou in Aguas Calientes, la timp pentru a servi un pranz si de a ne urca in tren.

A fost cea mai neobisnuita calatorie cu trenul de pana acum. La urcarea in vagon am fost intampinati si indrumati la locurile noastre de catre 3 “nasi”, care mai mult sunt “stewards”. Dupa 15 minute am fost serviti cu mic pranz delicios si cu bauturi, exact ca in avion. Nici dupa alte 10 minute incepe neobisnuitul: la un moment dat trenul opreste si ni se explica prin performantul sistem audio ca in partea stanga putem privi nu stiu ce formatiuni muntoase si alte cateva lucruri, imediat dupa care isi face aparitia un om imbracat viu colorat si cu o masca traditionala. A inceput sa danseze pe ritmurile muzicii proiectate de acelasi sistem audio si sa invite diferite doamne si domnisoare la dans, inclusiv pe a mea Diana Dupa acest show s-a dovedit ca dansatorul este unul dintre “nasi”…tare, nu? Asta nu-i tot…pe niste ritmuri de mers pe podiumurile de la Milano sau Paris, ceilalti doi “nasi”, un domn si o doamna, au facut o prezentare de moda al produselor confectionate din, exoticul material pentru europeni, lana de alpaca, dupa care le-au asezat pe toate intr-un carucior de avion si incercau sa la vanda la calatori…pe foarte bune

In tren ne-am cunoscut si imprietenit cu o americanca, jumatate iranianca, care a locuit 10 ani in Italia si care are un nume foarte obisnuit noua: Roxana 😉 I-a placut ideea noastra de a merge cu taxiul de la Ollataytambo la alte doua locatii din zona, Salineras de Maras si Moray, dupa care sa ne continuam drumul cu taxiul pana la Cusco, asa ca ne-a insotit.

Am avut parte de o vreme excelenta si Salineras s-a dovedit a fi unul dintre cele mai frumoase si interesante locuri pe care le-am vizitat in Peru. Aici exista un izvor de apa foarte sarata si calda, iar lumea din acest sat au construit faleze cu mici gropi in care se lasa apa la evaporat, dupa care se strange sarea ramasa pentru comercializare. Un loc splendit care nu trebuie ratat.

Moray este sit la randul lui interesant, care are o structura mai neobisnuita fiind format din cercuri concetrice si fiecare cerc cobora cu 1,5-2m fata de cel din exteriorul lui, astfel cel mai mic cerc este si cel mai adanc.

Taximetristul s-a dovedit a fi un sofer foarte bun si cu mare grija pentru masina lui incapatoare, asadar in cazul in care ajungeti in Ollataytambo si doriti sa mergeti in aceleasi locuri, intrebati la parcarea bus-urilor de langa gara de Edwin si pentru 90 soli va duce la Cusco prin aceste locuri si daca sunteti 3 sau 4 e un targ foarte bun.

Pentru noi doi a fost o zi excelenta cu locuri deosebite si oameni cu care doresti sa fii prieten.